Micul catehism: Patruzeci de zile ţineau evreii doliu

Evreii din perioada preexilică credeau că sufletele celor morţi se coboară pentru totdeauna în „şeol“, loc de tristeţe şi resemnare situat într-o cavernă rece şi întunecoasă din adâncul pământului. În această sumbră „locuinţă a morţilor“ se adună toţi pământenii şi fiecare se întâlneşte cu părinţii şi strămoşii săi. Pentru credinciosul evreu, moartea nu reprezenta o dispariţie totală, ci o adăugare la părinţi şi strămoşi. Despre Avraam cartea Genezei ne arată că s-a adăugat la poporul său: „Zilele vieţii lui Avraam, câte le-a trăit, au fost o sută şaptezeci şi cinci de ani. Apoi, slăbind, Avraam a murit la bătrâneţi adânci, sătul de zile şi s-a adăugat la poporul său“. Asemenea tatălui său, patriarhul Iacob s-a îngrijit de trupul Rahilei şi l-a înmormântat cu cinste în ţinutul Efratului. Când a aflat de dispariţia fiului său Iosif, Iacob l-a plâns ca pe un mort, rupându-şi hainele şi acoperindu-şi coapsele cu un sac. Zilele de doliu, „zilele îngropării“, erau în număr de patruzeci. Cărţile care alcătuiesc Vechiul Testament ne prezintă unele practici care însoţeau durerea pricinuită de moartea celui apropiat. Rudele şi prietenii îşi sfâşiau hainele, cădeau cu faţa la pământ şi posteau. Prietenii sau vecinii aduceau la casa părinţilor celui decedat pâinea durerii şi cupa mângâierii. Evreii aveau o grijă deosebită faţă de trup, îndată după ieşirea sufletului. Trupul era spălat, uns cu aromate şi înfăşurat în giulgiu.