Micul catehism: Pe sfinţi îi cinstim urmându-le exemplul

Dintotdeauna, Biserica a rânduit ca sfinţii să fie cinstiţi în ziua morţii lor, ca zi a naşterii lor la o nouă viaţă, viaţa de fericire veşnică.

Părinţii Bisericii care au participat la Sinodul al VII-lea Ecumenic au stabilit, urmând cuvintele Mântuitorului şi ale sfinţilor apostoli, datoria creştinilor de „a cinsti şi a slăvi... pe apostoli, prooroci şi martirii cei adevăraţi, pe sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu părinţi şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi a cere mijlocirea lor, pentru că ei pot să ne facă bine plăcuţi lui Dumnezeu“.

Pe mormintele lor au fost ridicate altare, apoi lăcaşuri de închinare. Pentru cinstirea drepţilor şi a sfinţilor, Biserica a stabilit şi anumite zile cu numele lor, când sunt lăudaţi prin cântări şi rugăciuni deosebite, împletite în slujba adusă lui Dumnezeu. Cântările şi rugăciunile dedicate lor pun în evidenţă viaţa şi lucrarea lor deosebită, vrednicia pe care au dobândit-o, prăznuirea fiind încadrată în cultul general al Bisericii, prin care este preamărit Creatorul şi Proniatorul a toată făptura, Dumnezeu. Această formă de prăznuire a lor are un caracter comemorativ, ca aducere aminte şi preţuire a marilor lor virtuţi. Tot ca forme de preţuire a sfinţilor sunt construirea lăcaşurilor de cult cu hramul lor, obiceiul creştinilor de a-şi lua numele vreunuia dintre ei, cinstirea icoanelor şi a moaştelor lor.

Cinstirea propriu-zisă poate fi individuală sau colectivă. O expresie a cinstirii colective este rugăciunea de la Proscomidie, când sunt scoase şi aşezate lângă agneţ miride pentru prooroci, apostoli, mucenici şi sfinţi. Acest lucru este şi o mărturie a comuniunii permanente dintre sfinţi şi Dumnezeu.

Pentru scopul şi importanţa deosebită pe care o are cinstirea sfinţilor pentru viaţa Bisericii în general şi a fiecărui credincios în special, Biserica a transmis creştinilor responsabilitatea de a-i cinsti pe sfinţi, ca pe cei care sunt „prietenii lui Dumnezeu“.