„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
22 Noi, 2024
Micul catehism: Proclamarea sfinţeniei unora dintre creştinii plecaţi la Domnul
Cultul cinstirii martirilor a apărut în Biserica creştină ca o manifestare firească a preţuirii arătate de către credincioşi faţă de cei care care s-au dovedit a fi eroi ai credinţei creştine, „sângele martirilor fiind sămânţa creştinismului“, aşa cum spunea Tertulian. Martirii erau lăudaţi pentru dragostea şi curajul lor de a apăra credinţa, pentru treapta înaltă de sfinţenie şi mijlocirea lor către Dumnezeu pentru noi, fiind adevărate modele. Această realitate a determinat ca, pe lângă cinstirea deosebită a martirilor şi a locurilor în care erau înmormântaţi, lăcaşurile de cult ale creştinilor să fie construite pe mormintele martirilor, iar mai târziu rămăşiţele pământeşti să fie folosite la punerea temeliei unei noi biserici, precum şi la sfintele antimise, care sunt folosite la oficierea Sfintei Liturghii. Astfel, prin părticica de sfinte moaşte de pe antimis, Biserica a ştiut să cultive acea practică a creştinilor din Biserica primară care îşi construiau bisericile pe mormintele martirilor.
În secolele următoare s-a obişnuit să fie cinstiţi ca sfinţi nu doar cei care primeau moarte martirică, dar şi cei care mărturiseau credinţa în diferite împrejurări, ierarhi, clerici şi laici care au avut o viaţă sfântă recunoscută de contemporani. În general, în Biserica răsăriteană recunoaşterea sfinţeniei şi canonizarea nu se făceau după criterii bine stabilite. Proclamarea unui sfânt era un lucru firesc şi se făcea atunci când Dumnezeu dorea să facă cunoscută lucrarea sa în lume prin descoperirea legăturii ce se stabileşte între membrii Bisericii luptătoare şi cei ai Bisericii triumfătoare. Mai târziu apar actele de canonizare solemnă, rânduielile speciale pentru sfinţii cărora li s-au descoperit sfintele moaşte, dar şi pentru cei ale căror moaşte nu erau cunoscute, slujbe în cinstea acestora, acatiste şi rânduieli prescrise de procedura actuală de canonizare, care nu fac altceva decât să confirme cultul acelor sfinţi pe care creştinii îi cinsteau în evlavia lor.
