Micul catehism: Rugăciunile pentru cei adormiţi, manifestări ale iubirii creştine

Sfârşitul vieţii pământeşti a omului, potrivit învăţăturii creştine, este înţeles ca o despărţire a sufletului de trup. Pentru suflet, moartea trupului reprezintă momentul în care sufletul trece la o altă viaţă, la viaţa netrupească, spirituală, în care va vieţui în mod conştient până la judecata universală. La judecata universală fiecare suflet se va uni cu trupul înviat.

Mântuitorul a venit în lume pentru mântuirea tuturor oamenilor şi în acest sens a întemeiat Sfânta Biserică. Ea păstrează învăţăturile dumnezeieşti şi prin ea se oferă creştinilor harul divin, această armură cerească care ajută pe credincioşi să trăiască asemenea modelului arătat oamenilor prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Sfânta Biserică cuprinde pe toţi credincioşii, de la întemeierea sa şi până la sfârşitul veacurilor. Ea are două înfăţişări: una văzută, cea a credincioşilor care se ostenesc pentru dobândirea mântuirii (Biserica luptătoare), şi una nevăzută, cea a îngerilor, a drepţilor (Biserica triumfătoare). Între aceste două înfăţişări ale Bisericii există o strânsă legătură prin lucrarea Sfântului Duh. Conform învăţăturii creştine, cei care părăsesc viaţa pământească, având aceeaşi credinţă, sunt fraţii noştrii; ei au primit acelaşi botez şi au acelaşi Domn, pe Mântuitorul Hristos. Prin sufletele lor, credincioşii care au adormit în Domnul rămân în legătură neîntreruptă spirituală cu membrii Bisericii luptătoare.

Iubirea creştină depăşeşte graniţele morţii şi ne ajută să fim în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Ea menţine legătura vie între cele două lumi în care acţioneză Biserica. Teologul Alexei Homiakov spunea că „ne mântuim în şi prin comuniune cu Dumnezeu şi semenii noştri, în comuniune de iubire şi rugăciune, în întrajutorare în viaţa aceasta şi după moarte, şi pierim în izolare prin păcat“. Sub semnul acestei nevoi fireşti de comuniune tainică între cei vii şi cei adormiţi, creştinii se roagă pentru cei plecaţi la Domnul.