„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
22 Noi, 2024
Micul catehism: Semnele sfinţeniei (I)
Canonizare, adică înscrierea unui creştin în canonul sau catalogul sfinţilor ca o formă de recunoaştere a sfinţeniei unei persoane de către autoritatea bisericească, este un act precedat de o cercetare minuţioasă a persoanei în cauză, a vieţii, a învăţăturii, a minunilor şi a moaştelor, dacă sunt descoperite. Această analiză este iniţiată şi realizată de Biserică sub supravegherea episcopului.
De-a lungul timpului, autoritatea bisericească a fixat câteva criterii după care cineva putea fi trecut în sinaxarul ei: moartea martirică, mucenicia, adică suferinţa pentru Hristos, sfârşirea prin moarte pentru credinţă. Aceasta a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada cea mai sigură a sfinţeniei. Alt semn al sfinţeniei a fost mărturisirea dreptei credinţe în faţa oricărei ameninţări, indiferent dacă aceasta atragea moartea sau exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăţie. Al treilea semn al sfinţeniei a fost dintotdeauna viaţa sfântă, viaţa fără prihană, însoţită de faptele milei trupeşti şi ale milei sufleteşti, cea mai înaltă trăire morală şi religioasă. Pentru viaţa trăită după învăţătura Mântuitorului, Dumnezeu preaslăveşte cu daruri sau puteri suprafireşti, cu darul facerii de minuni. Minunile săvârşite în timpul vieţii pământeşti şi după trecerea la cele veşnice sunt considerate al patrulea semn al sfinţeniei. Al cincilea semn al sfinţeniei a fost dintotdeauna păstrarea şi propovăduirea credinţei ortodoxe. Un eretic, adică o persoană care nu a ţinut credinţa păstrată şi cultivată de Biserică, nu poate fi canonizat niciodată.
