Micul catehism: Semnele sfinţeniei (II)

Al cincilea semn al sfinţeniei a fost socotit lupta pentru apărarea dreptei credinţe, care trebuie să fie făcută cu toate puterile pentru păstrarea, apărarea şi propovăduirea credinţei creştin-ortodoxe. Astfel, cei care au luptat pentru Biserică au luptat pentru Hristos, iar prin credinţa lor lucrătoare ei au contribuit la păstrarea Adevărului mântuitor, devenind binefăcători ai Bisericii.

Pe lângă semnele amintite mai este considerat semn al sfinţeniei nestricăciunea trupului după moarte. Dar, pentru ca acest semn să fie dovada sfinţeniei, trebuie să fie însoţit necondiţionat de darul săvârşirii minunilor. Biserica nu întotdeauna a considerat că descoperirea trupului neputrezit este în mod obligatoriu semn al sfinţeniei, deoarece acest lucru poate fi şi dovada unor păcate grele. De aceea, ea a rânduit rugăciuni şi dezlegări pentru cei trecuţi la cele veşnice. În Biserica Ortodoxă Română, pe lângă pomenirile săvârşite la momentele stabilite, s-a obişnuit deshumarea la şapte ani după deces, când se fac dezlegări, mai ales dacă se constată păstrarea rămăşiţelor pământeşti nedescompuse. Pentru a verifica sfinţenia unei persoane, Biserica a rânduit ca atunci când se descoperă osemintele plăcut mirositoare să se facă şi 40 de Sfinte Liturghii, pentru ca Dumnezeu să descopere prin aceasta lucrarea Sa.

Biserica Ortodoxă nu a impus în mod autoritar aceste reguli care trebuie respectate în actul canonizării. Semnele sfinţeniei „poartă pecetea simplităţii, a simplităţii evlaviei adevărate, a credinţei şi a dragostei nefăţarnice, a nădejdii tari în ajutorul sfinţilor şi a nebiruitei înţelepciuni a Bisericii lui Hristos“.

Potrivit tradiţiei bisericeşti, canonizarea este făcută de către Biserică, dar la iniţiativa credincioşilor, indiferent de statutul lor în Biserică. Actul solemn al canonizării era întărit şi de autoritatea de stat în perioada bizantină şi post-bizantină până în secolul al XlX-lea, iar în zilele noastre actul canonizării este emis de către Sinodul Bisericii.