Micul catehism: Semnificaţia pomenirii la patruzeci de zile

La patruzeci de zile se face pomenire în amintirea înălţării la cer a Mântuitorului, dorind ca şi sufletul celui răposat să se înalţe la cer. Pomenirile de la trei, şase şi nouă luni se fac în cinstea Sfintei Treimi, iar prin cea de la un an urmăm exemplul creştinilor din primele secole, care cinsteau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, săvârşind Sfânta Liturghie şi amintind de viaţa şi faptele lor, ziua morţii martirilor reprezentând naşterea lor la viaţa veşnică.

Termenul de şapte ani, când se face tot slujba Parastasului, este legat de simbolistica unui număr sfânt, cele şapte zile ale creaţiei. Obiceiul, întâlnit în unele zone, de a se deshuma osemintele la împlinirea a şapte ani şi a se reînhuma nu este prevăzut în cărţile bisericeşti. Asemenea celorlalte zile de pomenire, şi la şapte ani se oficiază tot slujba Parastasului.

Se obişnuieşte ca, la patruzeci de zile sau la un an de la plecarea la Domnul a unei persoane apropiate, să se dea de pomană diferite lucruri, în special îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte de uz casnic, fără ca această jertfă să aibă un caracter obligatoriu. Oricând se poate da de pomană spre iertarea păcatelor unei persoane dragi, care nu mai este în viaţă, dar nu orice. Nu se pot da de pomană lucruri care, prin folosirea lor, conduc la păcat (ţigări, droguri etc.), chiar dacă acestea au fost plăcute celui adormit.

Pomenirile sunt jertfe, fapte de milostenie care se oferă în amintirea şi spre iertarea păcatelor celui adormit, spre folosul oamenilor săraci din comunitatea respectivă. De aceea, este bine ca aceste pomeniri să nu se transforme, în mod greşit, în mese de familie sau mese la care sunt invitaţi doar vecini. Se recomandă să fie invitaţi şi creştini nevoiaşi, iar toate cele oferite la masă să fie consumate cu decenţă şi echilibru, pentru că, altfel, riscăm să ne îndepărtăm de la semnificaţia şi caracterul de jertfă al acestor fapte de milostenie.