„În vremea aceea a intrat Iisus în Capernaum. Iar sluga unui sutaș, care era la el în cinste, fiind bolnavă, trăgea să moară. Și, auzind despre Iisus, a trimis la El bătrâni ai iudeilor, rugându-L să
Micul catehism: Stropirea cu vin şi untdelemn a celui decedat este simbol al curăţirii de păcate
Un alt lucru necesar la înmormântare este vinul, întrebuinţat în două situaţii: se toarnă de către preot peste colivă şi peste trupul celui adormit, înainte de a se pune capacul sicriului. Pentru creştini, vinul şi mai ales amestecarea lui cu untdelemn (numit paos) este simbol al aromelor sau balsamului cu care femeile mironosiţe au uns trupul lui Iisus după moarte. Stropirea cu vin şi cu untdelemn (ulei) este simbol al curăţirii de păcate.
Pe de altă parte, pâinea şi vinul sunt elementele materiale care se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos (Sfânta Împărtăşanie). De aceea, în cazul înmormântării, întrebuinţarea lor este simbol al vieţii veşnice pe care o aduce împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Tot în cadrul înmormântării se mai obişnuieşte a se împărţi lumânări aprinse celor de faţă, iar slujitorilor bisericeşti se dă o lumânare şi un prosop. La aceste lucruri, necesare săvârşirii slujbei de înmormântare, se adaugă şi altele, în funcţie de tradiţia locală, care însă nu mai sunt legate strict de simbolismul actelor care se săvârşesc la înmormântare. În multe zone, în special în mediul rural, se întrebuinţează pomul, adică o ramură de pom roditor sau brad (la munte) care se împodobeşte cu fructe, dulciuri, covrigi şi altele. Pomul se poartă înaintea convoiului mortuar (alături de colivă, paos şi colaci). El este simbol al vieţii şi al morţii. În alte părţi, se obişnuieşte a se pune o „punte“, adică o bucată lungă de pânză albă care se aşază la ieşirea din casă a sicriului, la răspântii de drumuri, la intrarea şi ieşirea din biserică, urmând a se da pomană. Celelalte lucruri care ţin de împodobirea sicriului şi a trupului celui răposat sunt, de asemenea, diferite de la o zonă la alta. Toate aceste practici care au coloratură locală, neavând obligativitate generală, ţin de grija pentru cel plecat la Domnul şi de dorinţa de binefacere pentru sufletul lui. Având acest caracter, ele pot fi păstrate şi cultivate fără să fie impuse şi fără teama de a greşi dacă nu sunt respectate.