Poezii creştine

Molima

Radu Gyr

Dintr-un păduche, dintr-un grăunte,

ne-a crescut pânâ la piept, pânâ la frunte,

şi-acum spumegă, muge şi tună,

ca o vâltoare nebună...

Prinşi în şuvoiul molimei sure,

supţi ca de-un lacom nămol,

luptăm cu-ndârjire să nu ne fure

vâlvoiul fluviu de vitriol.

Ieri noapte, as-noapte

torentu-a cărat dintre noi trupuri coapte,

răscoapte, răsfierte în smoală,

în venin şi în boală.

Torentul încă mai cară

pe unii până diseară:

pe mine, pe tine, pe el...

Măcel fără sânge şi fără oţel.

Spaima ne-a umflat coastele,

ne-a dilatat piepturile,

ne-a lungit braţele,

ne-a ascuţit unghiile,

a pus în noi aprigă vlagă,

şi noi, slăbănogii, uscaţii,

ne-agăţăm cu-o gheară e spaţii,

cu alta, de-o umbră beteagă…

Mâinile noastre se prind

de gratii, de uşi, de pereţi,

de răgăliile putredei vieţi,

de-un fir de păianjen stingher,

de-o stea ce tremură-n cer…

Ne-am vrea prin găuri, afund, ca sobolii

să nu ne ajungă puhoaiele bolii.

Ne-am vrea ca ploşniţele pitite-n zid,

să nu ne smulgă înecul torid.

Privim încleştaţi în pândă grozavă

cum gâlgâie năprasnica lavă,

plină de hoituri albastre,

prin faţa celulelor noastre.

Crunt paznic cu paşii-n pâslari,

străbătând coridoarele

moartea-şi târăşte picioarele

pe săli, pe subt spaimele mari.

Din străchini, din vânăta zeamă,

morţii se strâmbă şi cheamă.

O lingură sorbim, de cenuşă,

şi molima râcâie-afară, la uşă.

Muşcăm din coaja uscată,

şi hoituri ne-apucă de beregată.

O duşcă sălcie de apă,

şi leşuri au răsfiert în ulcior, ca-ntr-o groapă…

Tutunul miroase

a cadavre cleioase.

Palmele noastre duhnesc

a stârv omenesc.

Din perne, din pături, din paie,

urcă un duhnet ca o vâlvătaie

şi temniţa pute, prin ziduri bătrâne,

a morţii de ieri şi-a morţii de mâine...

Şi, când zgâlţâiţi de vedenii, cădem

în somn ca-ntr-o mlaştină grea de blestem,

din duşumele începe să crească,

întâi cât o boabă de linte,

apoi cât o fiară drăcească

monstru de fontă fierbinte,

roşu, sălbatic, aprins, suind pe perete-nainte

crâncen, teribil duşman,

trecând prin tavan,

ne-ncăpând nicăieri

- nici în văzduh, nici în iad, nici în cer -

fără leac, fără timp, fără loc,

uriaşul Păduche de foc...