Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Poezii creştine

Poezii creştine

Data: 05 Octombrie 2010

Molima

Radu Gyr

Dintr-un păduche, dintr-un grăunte,

ne-a crescut pânâ la piept, pânâ la frunte,

şi-acum spumegă, muge şi tună,

ca o vâltoare nebună...

Prinşi în şuvoiul molimei sure,

supţi ca de-un lacom nămol,

luptăm cu-ndârjire să nu ne fure

vâlvoiul fluviu de vitriol.

Ieri noapte, as-noapte

torentu-a cărat dintre noi trupuri coapte,

răscoapte, răsfierte în smoală,

în venin şi în boală.

Torentul încă mai cară

pe unii până diseară:

pe mine, pe tine, pe el...

Măcel fără sânge şi fără oţel.

Spaima ne-a umflat coastele,

ne-a dilatat piepturile,

ne-a lungit braţele,

ne-a ascuţit unghiile,

a pus în noi aprigă vlagă,

şi noi, slăbănogii, uscaţii,

ne-agăţăm cu-o gheară e spaţii,

cu alta, de-o umbră beteagă…

Mâinile noastre se prind

de gratii, de uşi, de pereţi,

de răgăliile putredei vieţi,

de-un fir de păianjen stingher,

de-o stea ce tremură-n cer…

Ne-am vrea prin găuri, afund, ca sobolii

să nu ne ajungă puhoaiele bolii.

Ne-am vrea ca ploşniţele pitite-n zid,

să nu ne smulgă înecul torid.

Privim încleştaţi în pândă grozavă

cum gâlgâie năprasnica lavă,

plină de hoituri albastre,

prin faţa celulelor noastre.

Crunt paznic cu paşii-n pâslari,

străbătând coridoarele

moartea-şi târăşte picioarele

pe săli, pe subt spaimele mari.

Din străchini, din vânăta zeamă,

morţii se strâmbă şi cheamă.

O lingură sorbim, de cenuşă,

şi molima râcâie-afară, la uşă.

Muşcăm din coaja uscată,

şi hoituri ne-apucă de beregată.

O duşcă sălcie de apă,

şi leşuri au răsfiert în ulcior, ca-ntr-o groapă…

Tutunul miroase

a cadavre cleioase.

Palmele noastre duhnesc

a stârv omenesc.

Din perne, din pături, din paie,

urcă un duhnet ca o vâlvătaie

şi temniţa pute, prin ziduri bătrâne,

a morţii de ieri şi-a morţii de mâine...

Şi, când zgâlţâiţi de vedenii, cădem

în somn ca-ntr-o mlaştină grea de blestem,

din duşumele începe să crească,

întâi cât o boabă de linte,

apoi cât o fiară drăcească

monstru de fontă fierbinte,

roşu, sălbatic, aprins, suind pe perete-nainte

crâncen, teribil duşman,

trecând prin tavan,

ne-ncăpând nicăieri

- nici în văzduh, nici în iad, nici în cer -

fără leac, fără timp, fără loc,

uriaşul Păduche de foc...