Poezii creştine

Abece

Tudor Arghezi

A vrut Dumnezeu să scrie

Şi nici nu era hârtie.

N-avea nici un fel de scule

Şi nici litere destule,

C-un crâmpei de alfabet

Mergea scrisul foarte-ncet.

N-aş vrea nici atât să-l supăr

Cât piperul de ienupăr,

Dar o să vă spui ceva:

Nici carte nu prea ştia.

Orişice învăţăcel

Ştia mult mai mult ca el.

El, care făcuse toate,

Nu avea certificate.

Câtu-i Dumnezeu de mare

N-avea trei clase primare.

La citit se-mpiedică,

Nu ştie-aritmetică.

Ştie-atât: numai să facă.

Ia oleacă, pune-oleacă.

Face oameni şi lumină

Din puţin scuipat cu tină,

Şi dintr-un aluat mai lung

Scoate luna ca din strung.

Papagalul şi păuna

Şi-au smuls pana, câte una,

Ca să-i facă pinsulă

Domnului din insulă,

Coliba de pe pământ

A Celui Înalt şi Sfânt

Fiind clădită de peşti meşteri

Între talaze şi peşteri.

El a luat mai bine-o pană

De la ţarca năzdrăvană

Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,

Despicând-o şcolăreşte,

Şi-a făcut condei, în stare

A scri şi pe piatră tare.

A-ntins cerul ca o coală

În toată tăria goală.

Însă pana nu scria.

A luat atunci o nuia

Şi a însemnat cu ea,

Cu argint, stea lângă stea.

Şi ca să vadă pe schele

A făcut şi cruci de stele.

Ce-a scris, noaptea s-a zvântat,

Apoi, pânâla scăpătat,

Cu sugătoare de soare -

Şi ziua pe-nserare -

A citit şi tot a şters,

Câte-o vorbă, câte-un vers,

Şi câte o dată, fată,

Toată foaia, cartea toată,

Fiindcă Dumnezeu ce-a vrut

P-ormă nu i-a mai plăcut.

Că din scrisele prea drese

Nici lucru prea bun nu iese.

Cât a scris el cerul tot,

Să spui drept, a şti nu pot.

Învăţaţi cu cărţulie

Cred c-aproape o vecie.

Pe cât mintea îl ajută

Melcul crede că o sută

De vecii întregi şi pline.

Melcul ştie, cred, mai bine.

Însă cerul, în sfârşit,

E de-atuncea tipărit.