Poezii creştine: Mama mea

Parcă o văd cu ochii minţii,

Când în braţe mă ţinea

Şi-mi spunea de-ale credinţei,

Draga mea, mămuca mea...

Ar trebui s-o iubesc mai mult

Şi să o pomenesc mereu,

Şi pentru sufletul ei scump

Să mă rog lui Dumnezeu.

Căci nu-i mai scump pe-acest pământ

Decât numele de mamă;

Ea pe mine m-a născut,

M-a crescut până să-mi dau seamă.

Parcă o văd cum mă-nvăţa

Să fiu cuminte, să învăţ carte,

Fiind eu mic, mă petrecea,

Că şcoala era departe.

Se ruga de profesorul

Să nu puie mâna pe băţ,

Ci să mă ia cu binişorul

Că mai bine o să învăţ.

Profesorul, fiind cuminte,

După ce mama s-a dus,

M-a mângâiat prin cuvinte

Şi în banca întâi m-a pus.

Când făceam vreo trăscănaie

El de mână mă lua,

Nu-mi dădea deloc bătaie,

Dar într-a doua bancă mă da.

Şi de frică şi de ruşine

îmi puneam mâna la gură,

Că toţi copiii râdeau de mine

Şi aşa mă puneam pe-nvăţătură.

Pe atuncea, pe la sate,

Mult tare nu se-nvăţa,

Decât trei clase de carte

Că poate nu trebuia.

Nu-i vorbă, era lume puţină

Şi nu era multă socoteală,

Căci ciobanul de la stână

Pe băţ făcea răfuială.

Numai notarul, secretarul

Era puţin mai învăţat,

Iar vornicul sau primarul

Tot bastonul era însemnat.

Şi dacă vreţi ca să vă spun,

Poate unii ştiţi mai bine,

Ce era atunci mai bun

Era: frică, cinste şi ruşine.

De frică omul era cuminte,

Că o pasăre de-ar fi furat

Îi lega pasărea dinainte

Şi aşa îl purta prin sat.

Era cinstea la înălţime

Că şi copiii "bună ziua" dădeau,

Iar când erau în mulţime

Bătrâneţile se cinsteau.

Ruşine la culme era,

Mai ales fetele erau ruşinoase,

Că dacă ele greşeau,

Nu ieşeau un an din case.

Aşa draga mămăică

Mă-nvăţa frumos pe mine:

"Dragul mamei, măi Petrică,

Să nu dăm cinstea pe ruşine!"

Doamne, caută din cer cu milă

Spre scumpă mama mea

Şi o scoate la lumină,

Te rog, ai milă de ea.

Iar tu, mămăică dragă,

De-acolo, de unde stai,

Caută la mine oleacă

Şi tot milă de mine să ai.