Prezentare de carte: Căi de ieşire din impasuri duhovniceşti

În viaţa împresurată de ispite şi încercări, când suntem chinuiţi de obiceiuri şi amintiri rele, avem nevoie de o călăuză care să ne îndrume printre prăpăstiile şi ceţurile propriilor noastre suflete. Un astfel de îndrumător este cartea „Spovedania unui păcătos“ a episcopului Porfirie Uspenski, unul dintre cei mai aleşi ierarhi ai Bisericii Ruse din al XIX-lea veac. Apărută la Editura „Cartea Ortodoxă“ în anul 2006, în traducerea diac. Eugeniu Rogoti, aceasta desfăşoară, de-a lungul celor 87 de pagini, învăţături prin care ne ajută, pe de o parte, să ne dăm seama de propriile neputinţe şi neajunsuri, iar pe de altă parte, ne arată căile sigure de ieşire din impasurile noastre duhovniceşti.

„Creştinul adevărat nu judecă pe aproapele său, după porunca Domnului: «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi» (Matei 7, 1), iar când este nevoit să vorbească despre acesta, atunci el judecă păcatul sau patima, nu şi pe păcătos.

Dar eu le pun altora în cârcă patimi, chiar dacă nu ştiu că aceştia le-ar avea; judec slăbiciunile altora, fără a le vedea pe ale mele şi uitând că cel pe care îl judec poate că s-a pocăit, s-a îndreptat între timp şi a fost iertat de Mântuitorul. Doar Dumnezeu are dreptul să-l judece pe păcătos, dar eu, fără de minte, Îi iau acest drept Domnului. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi iartă-mi vorba cea rea care îmi îngreunează conştiinţa şi binecuvântează-mă ca să iubesc pe toţi oamenii cu neajunsurile lor. Creştinul adevărat este modest şi smerit. Acesta nu are nevoie de laude şi, chiar dacă este lăudat, nu spune tuturor despre aceasta, iar pentru înjosirile de care are parte nu se supără; se bucură în linişte; vorbeşte fără a jigni pe cineva prin vreo vorbă veninoasă; se poartă frumos întotdeauna şi cu toţi cei pe care îi întâlneşte; mânia celorlalţi o stinge prin tăcere sau prin tandreţe.

Dar eu, când sunt lăudat, trâmbiţez despre aceasta tuturor, adăugând şi ceea ce nu a fost lăudat la mine, dar mie mi se pare că ar fi trebuit. Însă, atunci când sunt preferaţi alţii în locul meu, mă supăr şi ţip nervos. Veselia mea este zgomotoasă, convorbirile bârfitoare, iar comportamentul faţă de ceilalţi este, de cele mai multe ori, unul răutăcios. Mânia celuilalt o aprind şi mai tare cu a mea şi, de multe ori, chiar mă bat din această cauză. O, Doamne, iartă-mi această mânie şi dăruieşte slugii Tale modestie, smerenie şi tăcere binecuvântată.“