Prezentare de carte: Provocările părintelui Necula

Prima întrebare pe care o pune această carte este dacă poate exista o teologie a străzii. Teologia care poate fi făcută în stradă, îndrumarea sufletelor din acest loc este acelaşi discurs ţinut din amvon sau de la catedră, schimbând doar locaţia? Sau mutarea locului aduce cu sine şi o mutaţie a discursului? Urmărind cartea părintelui Necula am spune că este, întradevăr, acelaşi mesaj al Evangheliei iubirii Domnului nostru Iisus Hristos, care pe toţi ne cheamă la mântuire. Este însă şi un mesaj diferit, căci autorul îşi adaptează discursul la auditoriul său, are din plin harul cuvântului, mai degrabă al Cuvântului, care face să fie plin de viaţă, de actualitate mesajul Mântuitorului. Aici avem marea calitate a cărţii, care e totodată şi calitatea personală a părintelui Necula, că ştie să găsească acele cuvinte care fac mesajul creştin adecvat omului zilelor noastre, în special tinerilor aflaţi pe calea întrebărilor, dar şi oricui are răgazul să stea să îl asculte. Sunt lucruri de care noi toţi cei ce înaintăm pe calea aceasta, a vieţuirii creştine, avem ne-voie, sunt cârje care ne susţin mersul pe drumul acesta creştinesc.

„Este necesară o clipă de atingere de Dumnezeu şi totul se poate schimba în viaţa voastră.“

Pentru întocmirea cărţii de faţa Părintele Necula a selectat răspunsuri la întrebări din cele mai diverse: de ce să îşi păstreze tinerii castitatea, dacă să îşi caute un prieten, cum să îşi declare iubirea, ce să facă dacă cei din jur sunt suspicioşi, cum să lupte cu desfrânarea, cu gândurile rele, cum să se îmbrace şi cum să se poarte, cum să iasă din depresie, cum să se pregătească de căsătorie, cum să lupte cu monotonia vieţii în doi, despre neascultarea copiilor, despre droguri, anticoncepţionale şi avort, despre plictiseala la spovedanie, despre fumat, cum să ne sfinţim viaţa într-o lume aşa de complicată cum este a noastră. La toate aceste întrebări, ca şi la multe altele, care apar în cuprinsul cărţii, izvorâte din truda tinerilor de a vieţui creştineşte, părintele le răspunde cu tact, cu umor, cu multă înţelegere şi, mai ales, cu mult har.

„Este necesară o clipă de atingere de Dumnezeu şi totul se poate schimba în viaţa voastră“ (pag. 101). Viaţa duhovnicească este legată de ceea ce faci, dacă faci bine, cu bun simţ, în aşteptarea darului lui Dumnezeu, şi nu de lucruri extreme şi minunate, cum am fi adesea tentaţi să credem. Doar că acest dar nu trebuie nici grăbit şi nici forţat. Aşadar, nu sunt necesare, sau nu sunt suficiente, nu ştiu ce lecturi, rostirea multor rugăciuni, posturi dificile sau alte lucruri ascetice, care pot însingura şi pot face omul un pic egoist şi mândru de performanţele proprii. Ca să ai o viaţă în slujba lui Dumnezeu trebuie, mai întâi de toate, să îţi slujeşti cu abnegaţie aproapele din postura în care îţi este dat să fii. Şi trebuie înţeleasă această viaţă nu ca performanţă individuală, ci ca intrarea într-un duh al comuniunii în care încerc să îmi aduc şi aproapele cu mine. „Eu sunt fericit şi pe ultima treaptă a vieţii duhovniceşti. Uitaţi-vă, nu am acum decât o oboseală sfârşită. Dacă oboseala aceasta o poate folosi Dumnezeu ca să mă ajute şi să vă ajute pe voi la ceva, eu sunt bucuros să-i dau oboseala mea lui Dumnezeu“ (pag. 102)

Părintele Necula propune o constantă a comportamentului creştinului în lume. Nu trebuie să ne rezumăm la un singur gest, de pildă să reduc postul la a nu mânca produse animale, dar să nu păstrez curăţia inimii. Adesea ne limităm comportamentul de creştin la gesturi cuantificabile, asupra cărora avem un relativ control, iar lucrurile mai intime, care ţin de suflet, tindem să le nesocotim. „Acum sunt mare om duhovnicesc, sfânt, părinte apostolic, mănânc numai frunză şi iarbă, şi mâine mă cert cu cel de lângă mine şi-l fac tarla de brusturi. Nu merge!“ (pag. 108). Nu merge, dar adesea chiar asta facem. Căci asceza noastră, pretinsa noastră asceză, se mulţumeşte să caute la cele din afară, la hrană sau haine, neglijând sufletul şi cele ce ţin de el. Astfel că ne trezim în asemenea situaţii absurde când (pretindem că) ţinem post şi ne urâm cu râvnă aproapele.

Lumea are multe ispite, aproape la tot pasul te intâmpină câte ceva. Pare imposibil să le rezişti, gândim mulţi dintre noi. E posibil totuşi, ne spune părintele Necula, dacă hotărâm să ne retragem privirea. Putem renunţa la aviditatea cu care privim în jur, putem, de asemenea, renunţa la televizor - cine ne obligă să ne hlizim în fiecare seară la el? Putem alege ceea ce privim în loc să ne lăsăm târâţi de fluxul imaginilor care ne trec pe dinainte. Ne putem curăţi ochii şi, de la ei, şi celelalte părţi ale trupului, apoi şi sufletul.

Conştiinţa iertării de sine vine din convingerea că Iisus Hristos poate să ierte

„Medicamentul Hristos reglează în primul rând relaţia ta cu tine şi relaţia ta cu ceilalţi, şi abia în ultimul rând, după ce ai reuşit să te echilibrezi, reglează relaţia Lui, ca Dumnezeu întrupat, cu tine, cel pentru care S-a întrupat“ (pag. 111). Ne închipuim, adesea, că la Dumnezeu mergem oricum şi, întradevăr, aşa este, mergem către Dumnezeu din indiferent ce loc am fi. Numai că, înaintând către Dumnezeu nu ne întâlnim de la început cu El. Mai întâi, ne vedem pe noi înşine şi reuşim să ne acceptăm aşa cum suntem, apoi pe cei din jurul nostru, şi abia când aceste relaţii vor fi armonioase vom ajunge şi la Dumnezeu. Dacă nesocotim acest drum firesc, dacă sărim peste etape, ne vom bloca în vreo fundătură. La Dumnezeu nu putem ajunge dacă nu avem o relaţie bună, de iubire iertătoare, de înţelegere şi acceptare, atât cu noi înşine, cât şi cu semenii noştri.

Conştiinţa iertării de sine vine din convingerea că Iisus Hristos poate să ierte. Avem conştiinţa păcatelor proprii, sunt vini care ne apasă, ne e teamă de reacţia lui Dumnezeu, ştim că ne merităm pedeapsa şi, cu teamă, o aşteptăm. Ăsta e modul nostru uman, chiar prea uman uneori, în care ne gândim la Dumnezeu. Dar, stupoare: „Hristos este iubirea care iartă! Nu e iubirea care însiropează lumea“ (pag. 116). În această putinţă a iertării stă toată putinţa mântuirii noastre. Când începem să fim prea scrupuloşi cu noi înşine, avem o problemă. Căci adesea ne mulţumim să aplicăm un sistem „gestic-moralist“, în care evaluăm cu scrupulozitate, toate actele făcute le punem în balanţă, ne acordăm calificative şi cu asta am cam încheiat cu viaţa duhovnicească. Astfel însă nesocotim complexitatea vieţii duhovniceşti, nesocotim însuşi sufletul nostru în căutarea lui Dumnezeu.

„Provocările străzii“ ne provoacă şi ne îndeamnă la o trăire vie, autentică a ortodoxiei în viaţa noastră de zi cu zi. Dacă adesea o asemenea trăire ortodoxă ni se pare imposibilă din cauza ispitelor şi a piedicilor pe care ni le pune lumea dinainte, cărţi cum sunt acelea ale părintelui Necula, izvorâte din trăirea ortodoxă în condiţiile de astăzi, ne demonstrează că o astfel de trăire în duh ortodox este, încă, posibilă.