Răspunsuri duhovniceşti: A măsura pământul cu pasul mărturisirii

Preacucernice părinte Cătălin Teulea, activitatea externă nu este altceva decât revărsarea în exterior a vieţii lăuntrice. Ce raport, dacă putem spune aşa, există între cele două?

Este acel raport stabilit prin Rugăciunea Amvonului prin care rostim şi ne dorim "cu pace să ieşim" de la Sfânta Liturghie şi să devenim în lume, în societate, mărturisitorii prezenţei Lui Hristos cu care tocmai ne-am împărtăşit. În fiecare Euharistie cerul ne este restituit, devine din nou posibilă trăirea Raiului. Sfântul Ioan Gură de Aur concretizează această stare duhovnicească: "Ce-mi este mie de cer, când eu contemplu pe Stăpânul cerului, când eu însumi devin cer?" Să ne întrebăm dacă mai măsurăm noi astăzi pământul cu pasul mărturisirii venite din cer? Căci aceasta este revărsarea în exterior a vieţii lăuntrice. Mai suntem astăzi mânaţi de curajul mărturisirii identităţii noastre de neam şi credinţă? Încă mai răsună în sângele conştiinţei noastre de neam îndemnul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu când şi-a încurajat fiii spre a nu-şi lepăda credinţa: "Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta, să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!".

Părinte, ce ne oferă societatea de astăzi?

Astăzi nu ni se mai cere viaţa pentru a ne mărturisi credinţa, putem merge la biserică, dar societatea actuală ne oferă din ce în ce mai pregnant o viaţă fără de Hristos. Gesturile mărunte, dar pline de mărturisirea credinţei: a te însemna cu semnul sfintei cruci, a te închina, a posti miercurea şi vinerea, a te strădui să ai un duhovnic, a avea icoana Lui Hristos în casă, în şcoală la loc de cinste şi rugăciune devin la un moment dat gesturi de "agresiune" care atentează la "democraţia" în plină desfăşurare. Astăzi suntem liberi să credem tot mai mult în puterea pământului şi a deşertăciunii lui (consumăm fără raţiune resursele sale, ba chiar se nasc războaie pentru ele), decât în năzuinţa cerului din noi (să ne purtăm cu demnitate cu natura creată de Dumnezeu, să ne ridicăm din libertinajul toleranţei păcatului şi să iubim virtutea sfinţeniei ce ţine această creaţie).

Ascultând chemarea liturgică "Sus să avem inimile!", dacă starea noastră creştină, în deplinătatea fiinţei noastre trăieşte la înălţimea chemării cerului şi jertfei zilelor de astăzi, atunci să mărturisim cu deplin curaj: "Avem către Domnul!" şi aşa vom strămuta pământul în cer.