Răspunsuri duhovniceşti: „A te ruga pentru cineva înseamnă a-i dori cel mai mare bine“

Care este cea mai intensă rugăciune?

Cea mai intensă rugăciune este cea prin care noi, indiferent dacă folosim sau nu buzele, ne concentrăm şi ne gândim numai la Dumnezeu, numai la Iisus Hristos, rugându-L: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Această rugăciune s-a născut în Biserică pentru că Mântuitorul a poruncit: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită“ (Matei 26, 41; Luca 22, 40), iar Sf. Ap. Pavel îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat!“ (1 Tes. 5, 17). Sfinţii Părinţi au arătat prin cuvânt şi faptă că ne putem ruga chiar şi când desfăşurăm în paralel şi alte activităţi. Dacă lucrăm cu mâinile noastre, dar gândul nostru şi inima noastră sunt îndreptate spre Dumnezeu, atunci noi priveghem şi ne rugăm chiar dacă în acelaşi timp lucrăm manual. De asemenea, când privim frumuseţile naturii, iar mintea noastră se înalţă la Creatorul Care le-a făcut, atunci ne deschidem spre starea de rugăciune. Dacă vedem un răsărit de soare şi ne gândim la Hristos, Soarele dreptăţii, ne deschidem spre starea de rugăciune. Dacă dorim, din orice prilej al vieţii noastre putem face un prilej de rugăciune sau de laudă adusă lui Dumnezeu.

Care este folosul sau binefacerea rugăciunii?

Sfinţii Părinţi ai Bisericii se întrec în a descrie folosul sau binefacerile rugăciunii. Desigur, lista binefacerilor este mare. Noi rezumăm aceste binefaceri menţionând, în primul rând, că rugăciunea este izvor de putere spirituală, adică de ajutor dumnezeiesc. De aceea, cele mai scurte rugăciuni sunt acestea: „Doamne ajută!“ şi „Doamne miluieşte!“ (...) În al doilea rând, rugăciunea este izvor de pace, de liniştire. În timpul rugăciunilor Bisericii, de mai multe ori preotul binecuvintează mulţimea repetând cuvintele Mântuitorului Care, îndată după Înviere, seara, văzând cât de tulburaţi sunt ucenicii Săi de moartea Sa şi cât de nesiguri de Învierea Sa, a trecut prin uşile încuiate şi a intrat în casa în care ei se aflau, adunaţi de frica iudeilor, „a stătut în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă“ (...) Lucrurile şi problemele acestei lumi adesea ne tulbură şi ne risipesc, însă rugăciunea ne adună, ne uneşte cu Dumnezeu şi ne ajută să nu ne legăm excesiv de lucrurile limitate şi trecătoare ale lumii. (...) În al treilea rând, rugăciunea este izvor de sănătate. O muţime de oameni s-au vindecat prin rugăciunile lor sau prin rugăciunile altora pentru ei. Vedem că fiica femeii cananeence, care era îndrăcită, s-a vindecat nu pentru că s-a rugat ea însăşi pentru vindecare, întrucât ea nu mai putea să se roage, ci pentru că propria mamă s-a rugat pentru ea (...) În al patrulea rând, rugăciunea este izvor de iubire şi de mântuire. (...) A te ruga pentru sănătatea şi mântuirea cuiva înseamnă a-i dori cel mai mare bine în lumea aceasta, cel mai mare câştig, cea mai mare bogăţie (...)

(PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Foame şi sete după Dumnezeu - înţelesul şi folosul postului“, Editura „Basilica“ a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2008)