Răspunsuri duhovniceşti: Angajăm oameni să facă munca afectivă

Părinte profesor Constantin Necula, ce înseamnă a avea grijă faţă de aproapele într-o societate atât de individualistă?

Societatea trebuie să-şi definească foarte bine ce înseamnă aproapele, pentru că am ajuns să avem grijă de oameni de foarte departe de noi, iar de cei de foarte aproape de noi să nu mai avem grijă. Sau să socotim aproapele pe cel foarte departe, în sensul că facem strângeri de bani şi de donaţii pentru toţi atinşii de taifunuri şi cutremure, şi să nu remarcăm sărăcia de lângă noi, aceea care până la urmă ar trebui să ne intereseze în primul şi în primul rând, chiar dacă nu este datorată unui tsunami fizic, ci unui tsunami spiritual. Pentru aceştia trebuie să strângem fonduri de rugăciune, de post şi de dragoste ca să-i putem ajuta în astfel de situaţii.

Societatea modernă este atinsă de lipsă de prietenie pentru că suntem prea carierişti şi în continuare vedem înaintea ochilor noştri numai bani, numai case, numai aranjamente. E important ca să ne obişnuim ca oameni, că cea mai de preţ carieră este să fii un tată bun, o mamă bună, un prieten bun pentru ceilalţi, un preot bun, un camarad de mântuire foarte bun, şi cred că prin aceasta s-ar putea defini foarte multe dintre lucrurile pe care Biserica trebuie să le cultive ca fiind valori şi virtuţi ale prieteniei în Hristos şi ale împlinirii omului. De fiecare dată mă duc cu gândul la sutaşul căruia i-a vindecat Mântuitorul sluga, pentru aceea că un om care ajunge într-o funcţie nu uită de unde a plecat, gândeşte cu respect la toţi angajaţii. Ce e important este să subliniem că în Hristos nu există oameni importanţi şi neimportanţi, nu există oameni pentru care Hristos iese din casă şi oameni pentru care Hristos nu iese din casă. Şi ca să citez din Klaus Kenneth, "Dumnezeu fiind profesionist" intervine de fiecare dată profesionist alături de toţi aceia care au nevoie de El, cu o singură condiţie, când nu se descurcă să mijlocească pentru alţii. Sutaşul acesta ne arată tocmai această capacitate de a mijloci pentru aproapele nostru. Nu trebuie să ajungem sfinţi ca să mijlocim, ci cu cât va mijloci mai mult pentru aproapele, vom fi din ce în ce mai tare apropiaţi de sfinţenie.

De unde credeţi că vine această apropiere a sutaşului faţă de subordonatul său?

Ei gândeau mult mai practic decât noi acum, în sensul că probabil că era omul care-l însoţise în foarte multe dintre campaniile sale militare. Mie îmi place să cred că lecţia cea mai bună a acestei minuni vine din alt punct de vedere. Foarte multă lume îmi spune că în armată se vorbeşte murdar, că e nevoie în funcţie să vorbeşti aşa, deoarece nu te înţeleg angajaţii. Sutaşul acesta, ne spune Evanghelia, că dacă îi zicea unuia să meargă, el mergea, sau să vină, şi el venea, semn că atunci când ai autoritate morală, şi bănuiesc că acest sutaş se bucura de mare autoritate morală, nu ai nevoie de cuvinte murdare ca să-l faci pe om să-ţi execute ordinele. Mie aici mi se pare cheia prieteniei lui cu soldatul din subordine.

De multe ori ne gândim că aspectul material rezolvă totul. Acum când timpul este atât de limitat, mai suntem noi în stare să acordăm din timpul nostru celorlalţi?

Important este să acordăm şi bani, şi timp. Asistenţa socială modernă sau intervenţia în favoarea aproapelui are nevoie de orice, dar în primul rând de bani şi timp, şi e bine să ne facem timp ca să scoatem bani pentru care să-i punem la dispoziţia celor care nu mai au timp să aştepte în drama lor şi în nesănătatea lor. Pe mine mă doare sufletul când aud pe câte unul spunând: "veniţi mâine că vă dăm banii pentru...", şi mă gândesc că poate acel mâine nici nu mai există pentru om. E un "mâine" prea îndepărtat pentru omul care simte durerea şi suferinţa până în şira spinării sale omeneşti.

Dar suflet mai avem?

Din nefericire angajăm oameni să facă munca afectivă şi asta ne costă, pentru că angajăm babysitter, angajăm oameni în diverse direcţii de asistenţă socială a copilului, angajăm oameni să aibă grijă de bătrâni, angajăm..., angajăm..., angajăm... Problema este că nu mai angajăm sufletul în situaţia asta. Sigur că important ar fi ca de fiecare dată omul să simtă căldura sufletului nostru la întâlnirea cu el. Ar trebui să ne facem un obicei bun de a mângâia câte un copil din când în când, sau a vorbi cu un amărât căruia să-i îndulcim într-un fel sau altul viaţa. Ce este interesant, că şi săracii s-au modificat, ei nu mai au certă nevoie de mângâierile noastre. Sunt sătui până în gât de vorbe. Şi atunci ei cer ceva mult mai practic. De aceea am spus că trebuie să împlinim vorba cu banul, ca să meargă totul cum se cade şi cu respect reciproc.