Răspunsuri duhovniceşti: Armele creştinului în timpul postului

Părinte, ne-aţi vorbit zilele trecute despre războiul duhovnicesc. Ce arme are la dispoziţie creştinul în această luptă?

Cine va vizita o mănăstire şi va sta la slujbele de noapte, ascultând schimbul de replici dintre cele două strane ce împletesc stihurile psalmilor cu Tricântările Triodului, va fi de acord cu comparaţia slujbelor Bisericii în timpul Postului Mare cu un război sau cu o luptă.

Fie ca război propriu-zis desfăşurat ca luptă şi schimb de replici şi de atacuri, fie ca război ce ţese efectiv veşmântul de lumină al sufletului, lupta spirituală dusă prin slujbe în timpul Postului Mare. Acest război face ca elementele sale să capete o dublă semnificaţie, "cuvintele cele de viaţă" ale slujbelor, fiind deopotrivă săgeţi sau proiectile (prosbole) pe care le aruncăm asupra vrăjmaşului, dar şi fire ale ţesăturii veşmântului de lumină pe care îl ţesem prin slujbe, iar combatanţii fiind deopotrivă suflete ce se înveşmântează cu lumină şi îmbracă panoplia armelor virtuţilor dumnezeieşti, dar şi cetăţi spirituale ce se fortifică ca şi Biserică întărind comuniunea şi iubirea membrilor întreolaltă. De asemenea, elementul de bază şi care se repetă continuu în cadrul acestor slujbe ce par plictisitoare şi monotone din această cauză - grupul de rugăciuni "Sfinte Dumnezeule", "Prea Sfântă Treime" şi "Tatăl nostru" împreună cu doxologiile din Tricântările Triodului - ar putea fi înţelese în cadrul acestei comparaţii deopotrivă ca armele de înălţare la cer, arcul sau catapulta ostaşilor asceţi sau ca şi urzeala pe care se ţes firele cuvintelor harului.

Nu sunt dure aceste comparaţii?

Nu, dacă ne gândim cum au început să fie scrise primele tropare şi cântări ale cărţilor de cult, anume în cadrul polemicii exprimate prin tropare sau moduri dogmatice cântate de ortodocşi ca răspuns la troparele sau modurile dogmatice cântate de arieni, atunci vedem că într-adevăr cultul Bisericii a avut dintru început această componentă polemică, războinică, combativă. De asemenea, imaginea săgeţilor sau a proiectilelor incendiare aruncate de diavol asupra sufletului sau de credincios asupra diavolului e foarte familiară mentalităţii Bisericii primare şi spiritualităţii filocalice în general, aceste săgeţi sau proiectile fiind numite aruncături sau prosbole în limba greacă, şi fiind elementele esenţiale ale luptei pe care o practicau asceţii, precum Evagrie Ponticul la început, mai apoi locul ei fiind luat de mult mai smerita rugăciune a lui Iisus. Aceste cuvinte-răspunsuri funcţionează, practic, ca un scut şi ca o platoşă a dreptăţii dumnezeieşti împotriva ispitelor şi sugestiilor demonice, constituind de fapt veşmântul de lumină al sufletului.

Exemplificare concretă a modului de desfăşurare a acestei lupte o avem în timpul Postului Mare prin sărbătoarea care cade de fiecare dată în acest post, anume cea a Sfinţilor 40 de Mucenici, despre care ni se spune în viaţa lor că erau, să ne exprimăm modern, experţi în a citi psalmii de luptă. Când ighemonul Lisie din Sevasta a poruncit să li se sfărâme dinţii cu pietre şi să fie bătuţi cu pietre în lac pentru faptul că nu voiau să se închine idolilor, ei au început să rostească psalmi, iar pietrele au început să se întoarcă spre cei care îi loveau şi chiar au lovit şi au zdrobit gura acelui ighemon care dorea să-i omoare. Deci pe cei care împlinesc sfinţenia şi Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu îi apără şi Cuvântul Lui devine pentru ei o armă, o aruncătură (prosbole), un scut care întoarce înapoi şi loveşte pe vrăjmaş cu propriile arme.

Trebuie să ţinem cont că e un război spiritual - cuvintele sunt săgeţi ascuţite, de foc, care îl ard pe diavol pentru că sunt cuvinte ale Dumnezeu-Cuvântului. Lupta se duce în primul rând pe tărâmul cuvântului şi al rostirii, pentru că această rostire, putere a omului de a rosti face parte din însuşi chipul lui Dumnezeu, iar atunci când noi rostim rugăciuni, practic rostim glasul lui Hristos, care luptă împotriva celui rău care vrea să dezbine Biserica. (Ştefan Mărculeţ)