Răspunsuri duhovniceşti: Ascultarea faţă de duhovnic

Preacuvioase părinte stareţ, până unde poate merge ascultarea credinciosului faţă de duhovnic?

Ascultarea, ca şi virtute divină, este acea calitate sufletească prin care omul, ca şi fiinţă creată de Dumnezeu, ştie să se supună mai întâi Celui ce le-a făcut pe toate şi apoi celui ce este chezaş sufletelor, păstorul cel sufletesc, adică duhovnicul. Niciodată nimeni nu a trăit de capul lui, ci a avut îndrumător pe Dumnezeu prin glasul conştiinţei, de care negreşit a ascultat mai devreme sau mai târziu, în urma unei încercări sau ispite, îngăduite de Dumnezeu.

E dificil şi aproape imposibil a asculta direct de Dumnezeu, neavând antrenamentul unei ascultări de cineva, care mai întâi el a fost şi a rămas ascultător de Dumnezeu.

Dacă Însuşi Cuvântul a fost ascultător Tatălui, până la moarte, cu cât mai mult ni se cuvine nouă să fim ascultători povăţuitorilor noştri spirituali. Cel mai grăitor exemplu de ascultare îl găsesc a fi momentul în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos porunceşte Sfântului Petru să arunce mrejele mai adânc (Ioan 5, 4-6), care după o noapte de trudă în zadar, făcând ascultare, a prins mulţime de peşti. De asemenea, şi mai târziu, după Învierea din morţi, ascultând de Mântuitorul, ucenicii au prins mulţime de peşti (Ioan 21, 6). Acesta este rodul ascultării, bogaţia până la saturaţie, de darurile lui Dumnezeu!

În relaţia noastră de fiu duhovnicesc - părinte duhovnicesc, fie preotul paroh sau duhovnicul unei mănăstiri se cuvine a avea aceeaşi ascultare ca şi Sfântul Petru. Ascultarea întru totul aduce după sine părăsirea gândurilor neprielnice unei vieţi duhovniceşti, dar mai aduce şi bucuria inocentă a înţelegerii şi a descoperirii adevăratului sens al vieţii acesteia.

Trebuie să ne alegem duhovnic din rândul monahilor sau să-l avem pe preotul nostru paroh?

De preferat şi chiar recomandat este ca mireanul să-şi aibă duhovnic preotul paroh sau un alt preot familist. Sfatul acesta îl dădea şi marele duhovnic, cunoscut de toţi, părintele Arsenie Boca. Deşi părintele Arsenie era un călugăr autentic, el nu pregeta a-i trimite pe mireni să se spovedească la preoţii lor de mir. Un familist îl poate înţelege mult mai uşor pe un alt familist, având şi el uneori poate aceleaşi ispite şi neajunsuri familiale. Experienţa personală pozitivă poate să-i folosească mult mai mult decât o grămadă de sfaturi de viaţă, care nu au fost trăite, ci doar învăţate sau citite. Pe de altă parte, experienţa unui duhovnic călugăr îl ajută să-i fie povăţuitor mult mai uşor unui novice într-o mănăstire decât îl poate ajuta un preot de mir. Există desigur şi cazuri în care credinciosul sau monahul prin ascultarea sa totală faţă de duhovnic, fie căsătorit, fie călugărit, ajunge la măsuri desăvârşite. Asta e şi datorită iscusinţei duhovnicului, dar în mare măsură depinde de sinceritatea şi felul în care se deschide cel ce se spovedeşte.

Într-o mănăstire un frate sau un călugăr ascultător este şi un rugător, este sprijin şi ajutor celor căzuţi în ispită, este statornic în gândurile cele bune, este prezent acolo unde-i este locul, este nelipsit de la slujbele bisericii. Într-un cuvânt, este următor al sfinţilor.

De asemenea, credinciosul ascultător de povăţuitorul său este stâlp al casei sale, este ajutător celor aflaţi în nevoi, este exemplu pozitiv comunităţii sale, este om de nădejde al parohiei, este expresie a credinţei lui. Într-un cuvânt, este împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu.

Adevăratul ascultător urăşte părerea şi voia sa şi o acceptă pe cea a povăţuitorului său, în schimb, primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea şi cu inima curată. Aceasta datorită smereniei sale şi a rugăciunilor părintelui său duhovnicesc. Ascultarea fiind mucenicie de bunăvoie, devine mai presus de rugăciune şi de post. Nevoinţele ascetice făcute fără ascultare devin slavă deşartă, în timp ce ascultătorul nu are motiv să se trufească, deoarece virtuţile sunt datorită sfătuitorului său.

În concluzie, ascultarea de stareţ sau de duhovnic duce la mântuire negreşit, în timp ce neascultarea duce la viaţă nefericită, duce la nereuşită, duce la neînţelegerea vieţii acesteia ca dar al lui Dumnezeu şi negreşit duce la osândă.