„Zis-a Domnul: Precum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi și în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie și a venit potopul și i-a nimicit
Răspunsuri duhovniceşti: „Avem motive să fim mulţumiţi, să fim bucuroşi, să fim calzi la suflet“
Slujbele Bisericii, psalmii, acatistele, toate au o formă poetică. Este poezia un limbaj către Dumnezeu?
Da, este ceva deosebit. Mie, dintre toţi psalmii, îmi plac Psalmul 22 şi Psalmul 102. Sunt psalmii bucuriei, sunt psalmii nădejdii, care îţi dau încredere: „Domnul este păstorul meu şi nimic nu îmi lipseşte, la păşuni bune mă sălăşluieşte şi mă îndreptează la ape line. Sufletul mi-l întăreşte pentru numele Său şi pe cărările dreptăţii mă povăţuieşte. De-aş umbla pe valea umbrei morţii de rele nu m-aş teme, căci Tu cu mine eşti. Toiagul tău şi varga ta, acestea-s mângâierea mea. Tu-mi găteşti masă înaintea vrăjmaşilor mei. Cu untdelemn ungi capul meu şi cupă mie plină rasă. Mila Ta, Doamne, să mă însoţească în toate zilele vieţii mele şi fă să locuiesc zile multe în casa Domnului Dumnezeului meu“. E psalmul deplinei bucurii. Şi Psalmul 102, mai ales partea aceasta în care se spune „Cât de departe e răsăritul de apus atât a depărtat de la noi fărădelegile noastre (se înţelege, Dumnezeu). Cât este de sus cerul deasupra pământului, atât de mare este bunătatea Lui spre cei ce se tem de Dânsul. Cum miluieşte un tată pe copiii săi aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul, căci El cunoaşte hotărârea noastră şi îşi aduce aminte că ţărâna suntem“. Când m-am aşezat eu aici, la mănăstire, în 1953, se citeau psalmii după traducerea patriarhului Nicodim Munteanu şi i-am învăţat şi eu după traducerea aceea şi acum tot după traducerea aceea îi spun la slujbă. Şi în Psalmul 20, pe care îl spunem în fiecare zi la Utrenie, versetul 6, sunt următoarele cuvinte, în traducerea patriarhului Nicodim: „Încărcatu-l-ai cu binecuvântări pe totdeauna şi cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie“. Foarte mult îmi place. Şi, de fapt, nu m-am gândit la asta de multă vreme, ci mai de curând, de vreo câţiva ani. Îmi place foarte mult cuvântul acesta: „Zâmbetul feţei Tale“. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Dumnezeu ne zâmbeşte şi, dacă ne zâmbeşte Dumnezeu, ne zâmbeşte pentru că ne iubeşte. Dumnezeu este iubire, este scrisă aceasta în Epistola sobornicească întâi a Sfântului Evanghelist Ioan. Şi, dacă Dumnezeu este iubire, Îşi revarsă iubirea şi prin zâmbet, ne zâmbeşte şi aşteaptă de la noi zâmbetul nostru. Fiecare dintre noi putem fi pentru alţi oameni zâmbetul lui Dumnezeu, dacă Îi zâmbim şi noi lui Dumnezeu. Şi bineînţeles că zâmbetul este şi un prilej de bucurie. Când eram elev de liceu la Timişoara, mergeam la şcoală în fiecare dimineaţă şi, mai ales dimineaţa, îi auzeam pe oameni salutându-se uneori zicând: „Am onoarea să vă salut“. Tare mult îmi plăcea mie salutul acesta. Şi mă gândesc de multe ori că şi noi avem onoarea să Îl salutăm pe Dumnezeu, să Îi zâmbim lui Dumnezeu pentru ce ne dă Dumnezeu, şi Dumnezeu ne face bucuria că ne zâmbeşte şi El nouă şi Se revarsă cu zâmbet către noi, ceea ce este un prilej de bucurie. Şi concepţia asta ne duce la conştiinţa că Dumnezeu ne zâmbeşte, că Dumnezeu ne iubeşte, că Dumnezeu ne caută. Părintele Arsenie Boca spunea, şi e scris cuvântul lui, că iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu. Ce înseamnă asta? Înseamnă că nu poate iubi un sfânt, cât ar fi el de mare, pe Dumnezeu cum iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos. Aşa că avem motive să fim mulţumiţi, să fim bucuroşi, să fim calzi la suflet. (Ne vorbeşte părintele Teofil Părăian)