Răspunsuri duhovniceşti: Binele semenului aflat în suferinţă

Răspunsuri oferite de pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Biserica "Sfântul Dumitru" - Misai, Iaşi.

Părinte profesor, este de acord Biserica noastră cu prelevarea de organe în cazul unui pacient aflat în moarte clinică?

Biserica învaţă că, din perspectivă creştină, moartea are două accepţiuni: moarte fizică, prin despărţirea trupului de suflet, şi moarte spirituală, ca îndepărtare a omului de Dumnezeu, prin păcat.

Din punct de vedere medical şi legal, sunt identificate patru forme de moarte: 1) moartea aparentă, în care funcţiile vitale sunt diminuate, perceptibile doar cu o aparatură specială; 2) moarte clinică, în care funcţiile vitale încetează a funcţiona, însă terapia intensivă şi reanimarea au uneori şansa de a le reactiva; 3) moartea biologică, când începe procesul de alterare (necrozare) a ţesuturilor şi 4) moartea cerebrală, caracterizată de încetarea definitivă şi ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului.

Biserica Ortodoxă apără darul sacru al vieţii şi, din dorinţa ei de a limita suferinţa umană, consideră donarea de organe o dovadă de eroism moral, liber consimţită, de iubire jertfelnică, altruistă şi conştientă.

Cum rămâne cu acordul persoanei? Şi îngăduie Biserica grăbirea morţii unui om?

Tocmai voiam să continui, prin a arăta că aici se impun câteva condiţii fundamentale. Prima dintre ele este aceea că transplantarea unuia sau a unor organe de la o persoană decedată nu poate fi făcută decât după constatarea morţii cerebrale, deci atunci când procesele degradării sunt ireversibile, nemaiexistând posibilitatea resuscitării.

Totodată, pentru ca acest act medical să poată avea loc, trebuie să existe, în prealabil, consimţământul explicit, manifestat în scris, al persoanei donatoare sau al cel puţin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor sale.

În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă este împotriva aşa-zisului acord sau consimţământ prezumtiv pentru transplant, prin care legislaţia laică încearcă să lărgească practica prelevării de organe, în baza ideii că acele persoane care nu şi-au exprimat refuzul faţă de această practică în timpul vieţii, după moarte sunt potenţiali donatori. Dimpotrivă, Biserica Ortodoxă Română recomandă informarea şi încurajarea credincioşilor în acordarea consimţământului lucid de a-şi oferi, înainte sau după moarte, unul sau mai multe organe, într-un mod total dezinteresat material şi dintr-o unică raţiune duhovnicească: binele semenului aflat în suferinţă, în speranţa mântuirii amândurora.