Răspunsuri duhovniceşti: Bucuria iertării

Părinte, cum să ne purtăm faţă de cineva care ne-a făcut o mare nedreptate?

Modul în care trebuie să ne purtăm faţă de cei care ne greşesc sau ne fac o mare nedreptate este un subiect delicat din multe puncte de vedere, pentru că de multe ori abia reuşim să iertăm şi să iubim pe cei care ne sunt apropiaţi, pe cei care ne susţin şi ne ajută.

Foarte puţini sunt cei care pot să afirme că au reuşit să-i ierte şi să treacă cu vederea pe cei ce le-au pricinuit un rău şi deşi este foarte greu, totuşi nu este imposibil pentru că Dumnezeu nu ne cere imposibilul, dându-ne în acest sens ca pildă pe Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos. Este evident faptul că atitudinea noastră faţă de persoanele care ne fac o nedreptate trebuie să fie una de iertare, de înţelegere şi de bunătate, deşi de multe ori ne grăbim să le punem acestor oameni eticheta de "vrăjmaşi". Acest lucru nu denotă însă o atitudine creştină din partea noastră, pentru că deşi toţi poate avem duşmani sau vrăjmaşi, duşmănia ţine de condiţia umană; nu trebuie să uităm că vrăjmăşia este alimentată de vrăjmaşul cel mai mare, diavolul.

Puţini sunt cei care înţeleg că trebuie să-i ierte pe cei care le-au greşit, i-au jignit, i-au defăimat sau i-au păgubit şi de aceea, în multe situaţii, pentru un simplu cuvânt de ocară, unii creştini trăiesc în ceartă, în duşmănie, ajungând chiar şi la fapte de răzbunare, fără să poată să îşi înmoaie inima şi să ierte, să se împace unii cu alţii.

Din păcate, uităm că cea mai mare virtute creştină este iubirea, uităm că a duşmăni este o faptă omenească, iar a ierta şi a iubi este dumnezeiesc şi că Fiul lui Dumnezeu, venind în lume, a desfiinţat vrajba şi ura şi ne-a dat poruncă "să iubim pe vrăjmaşii noştri, să binecuvântăm pe cei ce ne blesteamă, să ne rugăm pentru binele celor ce ne vatămă şi ne prigonesc şi să facem bine celor ce ne urăsc" (Matei 5, 44).

Virtutea iertării reprezintă puterea sufletească de a elimina din suflet ura şi răzbunarea, de aceea în rugăciunea Tatăl nostru Mântuitorul ne învaţă să iertăm greşiţilor noştri, aşa cum cerem şi Părintelui ceresc să fim iertaţi de greşelile sau fărădelegile noastre. Prin această iertare reciprocă vom înţelege că aceasta este calea creştină pe care trebuie să o urmăm, după cum spune şi Mântuitorul Hristos: "de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre" (Matei 6, 14-15).

Dar cel care, voit sau fără voie, a făcut rău cuiva, cum trebuie să se poarte faţă de această persoană?

Sentimentele pe care le simt cei ce fac rău cuiva diferă de la o persoană la alta, pentru unii pot fi sentimente de mustrare de conştiinţă, de pocăinţă sinceră sau, în cazul altora, pot fi sentimente de împlinire, de răzbunare sau de nepăsare. Cel care a greşit faţă de semenul său, fie că a făcut acest lucru cu ştiinţă sau cu neştiinţă, trebuie să audă chemarea conştiinţei lui, să dea curs acestei chemări şi să caute să îndrepte răul pricinuit. În acest sens, toţi cei care săvârşesc o nedreptate faţă de cineva ar trebui să împrumute exemplul martirilor şi al mucenicilor care, după cum spunea şi Preafericitul Părintele nostru Patriarh Daniel, "au biruit ura, ca rod al păcatului, prin sfinţenia iertării, ca rod al prezenţei harului lui Dumnezeu în om". Cu alte cuvinte, cei care fac rău altora ar trebui să caute să se împărtăşească şi ei din bunătatea şi iubirea harică a acestor martiri şi mucenici, astfel încât să poată găsi în interiorul lor dorinţa de îndreptare, dorinţa de a alunga de la ei duhul răutăţii şi în acelaşi timp de a căuta iertarea şi înţelegerea celor faţă de care au greşit.