Răspunsuri duhovniceşti: Bucuria imediată şi bucuria divină

Patima consumului de droguri este prezentă din ce în ce mai mult printre tineri. Din experienţa duhovnicească a Sfinţiei Voastre, părinte protosinghel Veniamin Goreanu, vă rugăm să ne spuneţi, de ce credeţi că numărul lor este în vădită creştere?

Mulţi tineri sunt fascinaţi de creaţia lui Dumnezeu, de lumea în care trăim, uitând că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi că acesta trebuie să fie preţuit şi folosit cu responsabilitate atât faţă de Cel care ne-a creat, dar şi faţă de lumea, mediul în care trăim, fiind atraşi de plăcerile vieţii, de unele practici prin care să-şi procure satisfacţii şi bucurii imediate.

Din păcate, studiile de specialitate din ultimul deceniu arată că tinerii folosesc frecvent diverse substanţe stupefiante pentru a depăşi unele probleme cu care se confruntă sau pentru a fi "la modă", pentru a fi în rând cu lumea, pentru a experimenta senzaţii tari, clipe "fericite", unele fiind inspirate din telenovele sau filme fără tangenţă cu realitatea. Acest lucru îl putem constata şi ca preoţi atunci când, spre bucuria noastră, unii tineri vin la Biserică pentru a-şi găsi alinarea şi a scăpa de efectele unei vieţi dezordonate. Suntem înspăimântaţi de preocupările tinerilor care devin victime ale plăcerilor nesăţioase, atât din cauza mediului în care trăiesc, a educaţiei şubrede pe care o au, cât şi a indiferenţei părinţilor, a factorilor ce contribuie la formarea şi educarea lor, devenind vulnerabili şi uşor de manipulat de către traficanţii de droguri sau de alte substanţe, ce produc plăceri imediate, creând dependenţă şi suferinţă greu de vindecat.

Înţelegem că sunt atraşi de partea frumoasă a vieţii şi duc o viaţă dezordonată în tinereţe, ignorând consecinţele acestui mod de a vedea lumea şi viaţa, ignorând suferinţele şi remuşcările pe care le pot prevedea dacă ar alege o viaţă ordonată.

Ce aţi constatat din discuţiile avute cu ei?

La unii dintre ei am constatat remuşcările şi dorinţa de intrare în normalitate, dar şi suferinţele prin care trec: înstrăinarea de cei dragi (părinţi, fraţi, prieteni), ruinarea familiei, pierderea sănătăţii, izolarea şi pierderea serviciului, incapacitatea de analiză şi gândire, haosul şi deznădejdea care cuprind aceste fiinţe etc.

În urma unei astfel de experienţe, unii tineri se trezesc la realitate şi doresc să revină la normalitate, regretă timpul pierdut şi vor ca să-i facă pe toţi conştienţi de pericolul acestor iluzii - consumul de droguri, băutura, prostituţia - arătând costurile unei astfel de vieţi. Am văzut lacrimi în ochii celor care regretau că au irosit viaţa pentru că au ignorat sfaturile părinţilor şi ale celor dragi, arătând că Dumnezeu nu i-a lăsat, că duhovnicul i-a ajutat să depăşească acest moment şi i-a făcut conştienţi de darul vieţii primit de la Dumnezeu-Creatorul şi Proniatorul, dar care are o deosebită importanţă deoarece creştinii fac parte din Trupul lui Hristos, Biserica.

Viaţa izvorăşte din iubirea divină şi are sens în iubirea primită şi dăruită, fiindcă iubindu-L pe Dumnezeu devii mai responsabil pentru creaţia Sa şi, mai ales, pentru semenii tăi, iar săvârşind faptele credinţei nu putem să lucrăm împotriva Celui care ne-a dat viaţă şi ne ocroteşte de provocările lumii.

Ce ar trebui să înţeleagă tinerii din învăţătura Bisericii?

Să conştientizeze că am fost chemaţi să participăm la marea lucrare de transfigurare a lumii, fiind înfrumuseţaţi cu chipul lui Dumnezeu, putem să ne rupem de multele ispite şi patimi, având nădejdea că bucuriile acestea trecătoare nu pot compensa bucuria deplină pe care omul o poate experimenta în starea de comuniune cu Cel care l-a zidit, ştiind că "viaţa veşnică este ca omul să-L cunoască pe Dumnezeu". Astfel, chemat să ajungă la asemănare cu Dumnezeu, omul are posibilitatea să răspundă acestei chemări şi să participare la lucrarea de sfinţire a lumii. Dacă actul creaţiei este un fapt exclusiv al lui Dumnezeu în Treime, desăvârşirea universului se realizează prin conlucarea cu făptura umană.

Experienţa Bisericii ne arată că nu putem să comparăm bucuriile omului aflat în comuniune cu Dumnezeu, a omului care îşi iubeşte semenii şi doreşte ca pe toate să le facă spre slava lui Dumnezeu, cu cele ale omului chinuit de patimi şi slăbit de puterile fizice şi spirituale care supravieţuieşte doar cu speranţa unei eliberări de această stare prin satisfacerea propriilor plăceri, fiind neîmplinit.

De aceea, Biserica ne învaţă să împlinim menirea noastră pe pământ prin împlinirea obligaţiilor sociale, familiale, morale şi religioase, cu conştiinţa că "toate le facem pentru Dumnezeu" şi să evităm folosirea unor mijloace artificiale de împlinire ca fiinţe ce am fost chemate pentru a fi în relaţie cu Dumnezeu şi a ne bucura în starea de comuniune, iar nu prin metode egoiste şi individualiste.