Răspunsuri duhovniceşti: Căinţă şi iertare

Părinte, cât de mare trebuie să fie căinţa pentru a putea primi iertarea păcatelor?

Unora li se pare că păcatele săvârşite de ei întrec până şi nemărginita capacitate iertătoare a Bunului Dumnezeu. Pentru omul dăruit cu conştiinţă, dar nu şi cu credinţă şi speranţă, căinţa poate fi mai degrabă boală care te poate încovoia, te poate zdrobi - chiar scoate din minţi -, boală grea, nevindecabilă. Îndoiala în eficacitatea pocăinţei prin bunătatea lui Dumnezeu este temei al deznădejdii, ca pentru Iuda, şi deci păcat strigător la cer. Cine n-a trecut prin sentimentul căinţei? Ai greşit şi te căieşti din tot sufletul şi din tot cugetul. Îţi pare rău. Voieşti să repari şi nu mai poţi. Voieşti să uiţi şi iarăşi nu poţi. Cu toată părerea de rău, faptele rămân. Şi totuşi, pentru cel credincios, această povară poate deveni virtute, în momentul când apare metanoia, iar căinţa-boală începe să spere în făgăduinţa iertării prin încredinţarea situaţiei tale disperate în braţele lui Dumnezeu drăguţuâ prin spovedanie. Numai prin mărturisire. Acum se deschide orizontul mântuirii, căci zice Scriptura: "Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru" (I Cor. 6, 11).

Şi iată ne-am eliberat de păcatul comis, prin spovedanie şi drama căinţei interiorizate am transformat-o în linişte şi împăcare sufletească, pentru că Hristos poate să şteargă, aşa cum un elev şterge tabla, toate petele negre ale vieţii noastre, căci am auzit vocea Lui: "iertate să-ţi fie păcatele", dar şi avertismentul "de acum să nu mai păcătuieşti". Căinţa chinuitoare să nu mai revină, căci ai fost iertat. Iertarea este gratuită, altfel n-ar fi iertare, ci plată, dar fapta rămâne. Prin urmare, căinţa urmată de iertare trebuie să rămână în smerenia celui ce a fost iertat fără să-şi plătească datoria, devenind astfel apt pentru urcuşuri duhovniceşti. Am făcut o faptă rea, voi face o faptă bună - poate chiar zece. Începând să credem în iertare, să ne rugăm să fim izbăviţi şi de neîndrăzneală. Iuda nu L-a văzut pe Domnul nici bun, nici puternic pentru a-l putea ierta. Noi însă să-i urmăm Sfântului Petru care s-a căit, a plâns şi nu s-a îndoit de voinţa iertătoare a Domnului.

În Pateric găsim un exemplu de astfel de mângâiere şi îndreptare. La avva Macarie a venit un oarecare frate şi l-a întrebat: "Părinte, am căzut în păcat. Ce voi face?" Avva Macarie i-a răspuns: "Scris este: "Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se îndrepte şi să fie viu" (Iez. 33, 11). Îndreaptă-te spre Dumnezeu, fiule, şi vei vedea plin de bunăvoinţă pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu chip plin de bucurie din pricina ta, ca o mamă al cărei chip e plin de bucurie când îşi vede fiul întinzându-şi mâinile şi faţa către ea. Chiar dacă el e plin de murdărie, ea îl ia, îl curăţă, are milă de el şi-l strânge la pieptul ei cu chipul plin de bucurie. Dacă o creatură este plină de milă faţă de copilul ei, cum să nu fie, cu atât mai mult, plin de dragoste pentru noi, Creatorul, Domnul nostru Iisus Hristos?"