Răspunsuri duhovniceşti: „Căsătoria şi călugăria nu pot fi puse în antiteză“

Cum putem să ne dăm seama dacă trebuie să ne căsătorim sau să ne călugărim? Care este mai grea, căsătoria sau călugăria?

Problema aceasta este una delicată deoarece ţine de o opţiune personală, însă şi de vocaţie. Căsătoria şi călugăria nu pot fi puse în antiteză, în balanţă, spunând că este bine să te căsătoreşti sau să te călugăreşti. Este o antinomie. Este bine să te călugăreşti dacă ai o vocaţie specială, o vocaţie unică, şi, de asemenea, este bine să te căsătoreşti atunci când consideri că modul acesta de vieţuire te reprezintă. Deci ambele sunt bune, iar problema este aceea a vocaţiei, care este una foarte importantă în orice tip de activitate socială. Este prea puţin valorizată, însă este reală. Omul trebuie să înveţe în primul rând să-şi descopere vocaţia sa şi apoi să decidă. În cazul opţiunii între căsătorie şi călugărie, chestiunea alegerii şi a identificării vocaţiei este mult mai profundă, deoarece sunt opţiuni pentru o viaţă, nu doar pentru o perioadă de timp. Ambele au sublimul lor, ambele au bucuria lor şi în ambele omul trebuie să aibă sufletul împăcat că a făcut alegerea potrivită.

Vorbind însă de vocaţie, trebuie remarcat faptul că monahismul presupune o vocaţie specială şi, din nefericire, motive de ordin cultural, informaţional, tradiţional împiedică identificarea vocaţiei monahale. Fiecare tânăr, la vârsta alegerilor definitive, trebuie să cunoască cele două alternative pe deplin. Sunt foarte puţini tinerii care au putut avea contact real cu monahismul, dincolo de contactul turistic sau cel al informaţiilor sumare din manuale. Experienţa căsătoriei este una mult mai prezentă, deoarece tinerii provin dintr-o familie şi caută să împlinească aşteptările părinţilor. Cu toate aceste oprelişti, tinerii care simt cu adevărat această chemare specială, o urmează, monahismul nefiind un fenomen de masă, ci unul al elitei spirituale, al vieţii închinate lui Hristos. Pentru a-şi descoperi vocaţia monahală, un tânăr are nevoie nu numai de un contact pasager turistic sau pur intelectual cu monahismul, ci are nevoie să vieţuiască în mănăstire. Tocmai de aceea orice aspirant la calitatea de monah are de parcurs o etapă de noviciat care poate să-l ajute să decidă. Chiar şi în momentul tunderii în monahism este întrebat şi trebuie să întindă foarfecele de trei ori, exprimând hotărârea de nestrămutat de a deveni monah. Părintele Teofil Pârianu recomanda, chiar în contextul nevoii obştilor monahale de călugări, respectarea perioadei de noviciat, tocmai pentru ca intrarea în monahism să se facă în deplină cunoştinţă de cauză.

De ce este această alegere definitivă?

Atât căsătoria, cât şi călugăria au valoarea lor în faţa lui Dumnezeu şi sunt binecuvântate. Important este ca alegerea să fie una sinceră, deplină, unică, în cunoştinţă de cauză şi personală. Pentru cel ce este pregătit să devină monah şi se dedică unei relaţii permanente şi directe cu Dumnezeu, călugăria este vocaţia pe care trebuie să o îmbrăţişeze întreaga viaţă, pentru cei ce doresc să se căsătorească trebuie să respecte binecuvântarea divină şi harul primit la Sfânta Taină a Cununiei. Nu există opoziţie, concurenţă sau antiteză între cele două forme de vieţuire, ci doar opţiune personală, bazată pe o adâncă cercetare a fiecăruia.