„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Răspunsuri duhovniceşti: Cel milostivit, „avocatul“ din ziua Judecăţii
Părinte, vă rog să ne daţi câteva exemple de fapte bune.
O faptă bună, în sens larg, este şi rugăciunea particulară, adică „bruma“ sau „bobul“ de rugăciune pe care îl săvârşim chiar mergând pe drum. În loc să avem o discuţie inutilă cu cineva, putem spune de câteva ori Psalmul 50, Tatăl Nostru sau chiar Rugăciunea Inimii - pentru cei care au sporit duhovniceşte. Pe de altă parte, oricât suntem de ocupaţi şi antrenaţi în viaţa cotidiană, care ne risipeşte cel mai mult timpul, puţem ţine pentru câteva ore post negru, măcar până la prânz. O altă faptă bună este atunci când ajutăm un om sărac, care nu are ce mânca, ori persoane cu dizabilităţi - nu unul prefăcut. Să îi ajutăm atunci când avem mai mult decât ei. Unul dintre părinţii filocalici spunea că persoana căreia i-am făcut milostenie într-o zi va fi de fapt avocatul nostru în ziua cea mare a Judecăţii. Când diavolii ne vor acuza, persoanele respective ne vor apăra. Sau ce frumos a spus românul: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută“, pentru că Dumnezeu nu rămâne nimănui dator, El întotdeauna răsplăteşte celor care iubesc pe semeni, celor care îşi deschid inima. Milostenia este mărinimia, bunătatea arătată prin fapte. Un creştin bun chiar dacă, uneori, nu îşi permite să ofere o sumă mare de bani sau întreaga sa avere săracilor - cu toate că întâlnim în istoria creştinismului mulţi care au renunţat la tot -, însă cu siguranţă putem oferi altora un cuvânt bun. Măcar să-l ascultăm pe cel de lângă noi. Iar dacă nu poţi face un bine, măcar nu fă un rău. Pentru că de multe ori fiecare dintre noi scuzăm lipsa milosteniei, dar ne comportăm neomeneşte cu cei din preajmă. Dorim doar propriile noastre avantaje şi nu mai privim la celălalt. Omul de lângă tine, fratele aflat în suferinţă, omul căzut pe cale, despre care ne vorbeşte Evanghelia cu samarineanul, n-a mutat munţii, dar s-a comportat ca un om. A avut bunătatea inimii, i-a legat rănile, a turnat peste ele untdelemn şi vin şi l-a dus la o casă de oaspeţi. Aşa ar trebui să ne comportăm cu oamenii aflaţi în suferinţă, să îi ducem la spital, să îi vizităm până se fac sănătoşi, să le oferim un semn al atenţiei noastre. Să-l imităm întotdeauna pe Dumnezeu în bunătate. El este modelul spre care trebuie să privim permanent. Grija lui pentru cei bolnavi, dispreţuiţi, faţă de oamenii păcătoşi rămâne o pildă înaltă pe care dacă o vom urma, măcar în parte, vom moşteni şi noi Împărăţia pregătită fiilor luminii.