Răspunsuri duhovniceşti: Credinţa, cale a iubirii jertfelnice pentru cei bolnavi

Părinte profesor Ioan Caraza, mâine, la Sfânta Liturghie, se va citi pericopa evanghelică despre vindecarea slăbănogului. Ce învăţături duhovniceşti putem desprinde din această lectură biblică?

Episodul Sfintei Evanghelii de mâine sau pericopa tămăduirii slăbănogului din Capernaum relevează deosebirea dintre Hristos şi lume, ca o contradicţie unilaterală din partea lumii, dar mai curând ca o separare de lume, separare a Luminii de întuneric (Maleahi 3, 18). Săvârşind minunea tămăduirii unui slăbănog la Capernaum, Mântuitorul îşi arată puterea de a dezlega din legăturile păcatelor, ale neputinţei de a nu păcătui, ale amăgirii, ale robiei, ale închisorii: "Duhul Domnului, peste Mine, care M-a uns… să dau robilor slobozire" (Isaia 61, 1). Toate acestea justifică afirmaţia Sfântului Apostol Pavel: "Toate făgăduinţele făcute de Dumnezeu prin prooroci sunt în Hristos da, şi prin El, amin" (II Cor. 1, 20).

Uşurarea dezlegării din aceste legături a simţit-o şi slăbănogul din Capernaum încă înainte de a fi tămăduit de neputinţele trupului. În casa în care propovăduia Iisus, cei care îl aduceau la El n-au putut intra pe uşă din cauza mulţimilor, ci prin acoperiş, ca un semn al adâncirii în Hristos, pentru a intra în cămara Luminii Sale, ca şi leprosul Neeman, care a trebuit să se smerească în ascultarea de voia lui Dumnezeu şi să fie, astfel, dezlegat de neputinţă. Bolnavul din Capernaum a fost coborât prin acoperiş la Hristos şi a ieşit pe uşa casei tămăduit, umblând şi lăudând pe Dumnezeu, cel care împlinise încă o dată lucrarea milei dumnezeieşti prin Hristos.

Sfânta Evanghelie spune că Mântuitorul a dăruit dezlegare şi tămăduire bolnavului "văzând credinţa" (Marcu 2, 5) atât de mare a celor care l-au adus la El. Era o credinţă "vie şi lucrătoare" (1 Tes. 1, 3); iubire de aproapele ca de sine însuşi, iubire de aproapele ca de Hristos însuşi ca iubire de Dumnezeu, arătată în condiţii grele; iubire adevărată, care "toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (1 Cor.13, 7). De câtă vreme cei ce l-au adus la Mântuitorul sufereau că nu pot face nimic şi cu câtă bucurie l-au adus la Mântuitorul cu nădejdea că El îl poate vindeca. La această credinţă se gândea Mântuitorul când a arătat că ea înseamnă iubire de El însuşi, care va fi răsplătită la judecata din urmă cu darul părtăşiei la Lumina lină, pururea fiitoare, fără de moarte: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia gătită vouă de la facerea lumii că… bolnav am fost şi M-aţi cercetat" (Mt. 25, 36).

Însă darul tămăduirii slăbănogului din Capernaum mai arată o realitate: pe lângă credinţa vie şi lucrătoare, el arată pentru prima dată şi împotrivirea faţă de mila lui Dumnezeu: "Cărturarii cugetau în inimile lor: Acesta huleşte, căci cine poate să ierte păcatele, decât numai Unul Dumnezeu?" (Marcu 2, 6-7), pe când despre mulţimile credincioase se spune: "Toţi erau uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu zicând: Niciodată nu am văzut asemenea lucruri!" (Marcu 2, 12). Sfânta Evanghelie nu spune că cei ce se împotriveau Mântuitorului s-ar fi schimbat la vederea minunii şi L-ar fi recunoscut ca trimis al lui Dumnezeu, care zisese: "Se vor ruşina de Fiul Meu!" (Mt. 21, 37). Mântuitorul avea să înveţe că voia lui Dumnezeu şi "calea" Sa sunt "luarea Crucii", răbdarea pentru împotrivirea care are loc faţă de Lumină, căci fără cruce Lumina nu se poate păstra, întrucât ea nu ar mai fi "desăvârşirea Tatălui" (Mt. 6, 45). (Gheorghe-Cristian Popa)