Răspunsuri duhovniceşti: „Credinţa se bazează pe relaţia cu Dumnezeu“

Părinte, din punct de vedere teologic, credinţa face parte din rândul virtuţilor teologice. Cât de importantă este ea pentru viaţa noastră?

Ca virtute teologică, credinţa este definită prin puterea sufletească a omului de a înţelege adevărurile de credinţă care depăşesc capacitatea sa raţională. În acest sens, Apostolul Pavel spune în epistola sa către Evrei: "Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute" (11, 1). Credinţa creştină este o condiţie esenţială pentru mântuire. Ea reprezintă mijlocul de conlucrare cu harul divin şi răspunsul imediat pe care omul îl oferă la chemarea lui Dumnezeu. Marele patriarh Avraam poate fi un exemplu în acest sens, deoarece pentru promptitudinea răspunsului său credinţa i-a fost socotită de Dumnezeu ca dreptate: "Precum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Să ştiţi, deci, că cei ce sunt din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam. Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui Avraam că: se vor binecuvânta prin tine toate neamurile... Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos ca să ne îndreptăm prin credinţă" (Galateni 3, 6-8, 24).

Fără chemarea lui Dumnezeu, credinţa ar fi inexistentă; nu ar mai putea fi un dar de sus menit să întărească inimile: "Dar cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?" (Rom. 10, 14), iar Sfântul Ioan Gură de Aur continuă: "Nici credinţa nu este de la voi, căci de n-ar fi venit Hristos şi de nu ne-ar fi chemat, cum am fi putut noi să credem".

Poate fi privită credinţa ca un dar de la Dumnezeu?

Fiind primită ca dar al Duhului Sfânt, credinţa se bazează pe relaţia cu Dumnezeu, aşa cum reiese din întâmplarea copilului lunatic pe care ucenicii nu l-au putut vindeca fără ajutorul Mântuitorului: "Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo, şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă" (Mt. 17, 20).

Virtutea credinţei s-a dovedit primordială în vindecările pe care le-a săvârşit Mântuitorul, cazul femeii cu scurgere de sânge fiind grăitor în acest sens: "Iar Iisus, întorcându-se şi vâzând-o, i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela" (Mt. 9, 22). Alături de nădejde şi de dragoste, credinţa reprezintă un epicentru al vieţii noastre pământeşti, însă, cu toate acestea, fără fapte, ea rămâne moartă şi fără finalitate: "Credinţa fără fapte este moartă" (Iac. 2, 20).

Credinţa este adeziunea liberă şi conştientă a omului la iubirea lui Dumnezeu şi este sădită în fiecare încă de la creaţie. Acceptarea sau respingerea ei rămâne la latitudinea fiecăruia şi se manifestă ca o practică a libertăţii. Prin credinţă omul poate accepta mai uşor realitatea adevărurilor dumnezeieşti.