Răspunsuri duhovniceşti: Crucea lui Hristos sfinţeşte crucea noastră

Părinte, mâine este Duminica a 3-a din Post, a Sfintei Cruci, ocazie cu care în timpul Sfintei Liturghii Crucea este purtată din Altar în mijlocul credincioşilor. Ce simbolizează Sfânta Cruce pentru noi, creştinii?

Când auzim cuvântul "Cruce" trebuie să avem în vedere "aspectul văzut, material al Crucii", iar pe de altă parte, dimensiunea nevăzută a Crucii, care înseamnă necazuri, greutăţi, suferinţe, boli, lipsuri. În Ortodoxie, ambele sensuri ale Crucii sunt unite de Mântuitorul Hristos şi ele nu pot fi despărţite de oameni. Noi trebuie să le preţuim deopotrivă, deoarece Mântuitorul le-a purtat pe ambele până la capăt. Crucea, ca semn văzut, este formată din două laturi: una verticală, care semnifică legătura cerului cu pământul şi a lui Dumnezeu cu omul, şi dimensiunea orizontală, care semnifică braţele mereu întinse ale lui Dumnezeu, care ne cuprinde cu iubire pe toţi. Semnul Sfintei Cruci, oriunde ar fi el, ne duce cu gândul şi cu inima la Mântuitorul Hristos, Care-a fost răstignit pe Cruce. Crucea este legată de Mântuitorul. Nu se poate despărţi Crucea de Hristos. Actul de identitate a credinţei creştine este Crucea. Prin închinare cu semnul Sfintei Cruci, noi arătăm cine suntem - creştini - şi în cine credem - Iisus răstignit pe Cruce. Crucea este în sine un altar de jertfă pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Fără această jertfă nu era posibilă mântuirea noastră. În Biblie sau, Sfânta Scriptură găsim multe prefigurări, închipuiri, dovezi ale Crucii încă din Vechiul Testament. Prima prefigurare a Crucii a fost "pomul vieţii", care se află în mijlocul Raiului (Fac. 2, 9). Puterea Crucii a fost arătată încă din Vechiul Testament prin profetul Iezechil, care scrie că au fost salvaţi de la nimicire doar acele persoane care aveau semnul Crucii pe fruntea lor (Iez. 9, 4).

Cât de important este să ne purtăm crucea pentru a ne mântui?

Purtarea şi asumarea crucii ca suferinţă personală şi urmarea lui Hristos ca mod de viaţă reprezintă condiţia vitală pentru mântuirea şi fericirea noastră. Orice păcat pe care noi îl facem ne robeşte, ne leagă, ne încătuşează. Prin Cruce, noi scăpăm de păcate, dobândim libertatea harică ce ne aduce mângâiere şi fericire. Crucea este esenţa libertăţii. Iisus a fost răstignit pe Cruce pentru că a acceptat acest lucru; avea totala putere să o refuze. Ca să ne mântuim, trebuie să vrem acest lucru. Dumnezeu nu poate forţa pe nimeni, de aici şi aceste cuvinte evanghelice: "Cel ce voieşte să vină după Mine". După exprimarea voinţei libere, primul pas pe care ni-l cere Hristos este lepădarea de sine, adică de tot ce avem rău în noi. În viaţă nu se poate şi cu Dumnezeu, şi cu diavolul, şi cu sfinţenia, şi cu păcatul. La Dumnezeu trebuie să venim cu inima curată, sinceră şi plină de iubire. Un alt pas important în urmarea lui Hristos este asumarea crucii noastre personale care înseamnă suferinţă, durere, necaz. Nimeni pe acest pământ nu este lipsit de crucea suferinţei. Una este să suferi şi alta este ca aceeaşi suferinţă să o împarţi cu altcineva de lângă tine. Crucea suferinţei nu trebuie văzută ca o pedeapsă de la Dumnezeu, ci, dimpotrivă, ca o încercare, evaluare a credinţei noastre.

Fericitul Augustin are o frumoasă parabolă cu privire la acceptarea suferinţei. El aseamănă viaţa credincioşilor cu strugurii din vie. Pe coarda viei, ciorchinele nu suferă nici o presiune, dar nici nu dă mustul pe care îl conţine. Dus la cramă şi strivit în teasc, strugurelui i se face o silnicie, un rău, însă numai pentru o scurtă vreme. Durerea presiunii aduce preţioasa roadă a vinului care veseleşte inima omului. Dacă strugurele se teme de teasc, este în primejdie să putrezească pe coardă şi să fie înghiţit de păsări. Asta este viaţa credincioşilor, ei sunt ca nişte struguri în via Domnului. Dacă în viaţa lor nu îndură nici un necaz, îi pândeşte primejdia ca sufletele lor să fie sterpe, amăgite de ispitele lumii şi înghiţite de iad. Furtunile, suferinţele, nedreptăţile sunt "teascul" binecuvântat, un instrument care aduce suferinţă, însă un mijloc prin care, din inimile predate lui Dumnezeu, ţâşneşte vinul mântuirii. (Eugenia Golub)