Răspunsuri duhovniceşti: Cum ne putem iubi aproapele

Părinte, care trebuie să fie temelia rugăciunii noastre pentru aproapele? Cum să ne rugăm pentru el?

Temelia rugăciunii pentru aproapele trebuie să fie dragostea faţă de acesta. Oricine iubeşte, se îngrijeşte de cel pe care îl iubeşte, şi în această grijă rugăciunea este un lucru de căpătâi. Însă, de prea multe ori, noi nu ne rugăm pentru aproapele tocmai pentru că nu iubim, fără să recunoaştem acest lucru. Mai mult, credem că iubim, dar, de fapt, ne raportăm mai mult în chip "comercial" la cei din jur, adică ne raportăm pozitiv la aceştia doar dacă simţim acelaşi lucru şi din partea lor. Este atitudinea despre care Hristos atenţiona în Predica de pe Munte: "Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai" (Lc. 6, 32-34).

Însă acestă atitudine nu va naşte niciodată rugăciunea pentru aproapele. Dragostea înseamnă, în primul rând, dezinteres: îi iubim pe ceilalţi pentru ceea ce sunt, adică ca fraţi ai noştri şi fii ai lui Dumnezeu. Ca să te rogi pentru aproapele, trebuie să vezi în orice om chipul lui Dumnezeu. De obicei, noi ne rugăm pentru cei dragi, vii sau morţi, şi mai puţin pentru cei din jurul nostru care au nevoie, şi aproape niciodată pentru cei ce ne fac rău. Biserica ne învaţă, însă, să ne rugăm pentru întreaga lume: "Doamne mântuieşte-ne pe noi şi lumea Ta". Prin "lume" înţelegându-se întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Aşadar, pe măsură ce înţelegem ce e iubirea şi începem să iubim, începem să ne rugăm pentru ceilalţi. Pe măsură ce suntem mai aproape de Dumnezeu care este iubire, în chip automat devenim mai iubitori faţă de semeni şi începem a ne ruga pentru ei, până la măsura de a ne ruga pentru toţi oamenii.

În acest sens, Avva Dorotei foloseşte imaginea centrului (care îl reprezintă pe Dumnezeu) şi a razelor (care reprezintă traseul oamenilor către Creatorul lor): cu cât cineva se apropie de centru (Dumnezeu), cu atât, în mod inevitabil, se apropie şi de ceilalţi oameni (celelalte raze). Într-o altă ordine de idei, rugăciunea, ca, şi alte practici sau virtuţi creştine, poate atinge o culme atât ca intensitate, cât şi ca deschidere, numai ca dar al lui Dumnezeu care se dă celor care se străduiesc şi doresc să se roage. Părinţii Bisericii vorbesc despre "rugăciunea curată" sau "neîmprăştiată" care este un dar al Duhului Sfânt. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Duhul Sfânt care, prezent în omul credincios, se roagă şi strigă: "Ava Părinte!" (Gal. 4, 6). Aşadar, cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu iubim, şi cu cât iubim, ne umplem de Duhul Sfânt, şi cu cât ne umplem de Duhul Sfânt, ne rugăm pentru ceilalţi. Dar pentru că nu ştim cum să o facem, Însuşi Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu "suspine negrăite" (Rom. 8, 26) pentru întreaga făptură. (Cristian Constantin Bostan)