Răspunsuri duhovniceşti: Cum putem reuşi să-i iubim pe cei care ne fac rău

Preacuvioase părinte, cum ajungem să-i iubim pe cei ce ne fac rău?

Recunoscând că, de fapt, ei sunt cei mai mari binefăcători ai noştri!

În devenirea monahală se recomandă viaţa de obşte înaintea celei pustniceşti. Unul din motivele experimentate este acela că în obşte te descoperi pe tine însuţi aşa cum eşti în realitate. Convieţuirea presupune tăierea voii personale care scoate la iveală adevărata ta personalitate. Astfel, cel ce este "în formare", nu de puţine ori trebuie să facă "ascultări" imposibile sau fără logică. Reacţia imediată, dacă nu reuşeşte să se controleze, descoperă patimile lăuntrice, ţinute în frâu sau ascunse foarte bine, cum ar fi: mândria, mânia, lenea, invidia… Dar, şi fără să fii pus la "încercare", viaţa de obşte, prin aceea că membrii comunică şi sunt caractere diferite, te "radiografiază" sau îţi pune diagnosticul adevărat. Luând seama la tine însuţi, cu străduinţă şi rugăciune, cu ajutorul duhovnicului şi nu mai puţin al celor care-ţi fac rău, vei reuşi să devii om şi, de ce nu, sfânt!

Dacă aşa stau lucrurile în viaţa monahală, nu cu totul diferit stau în cea lumească! Omul este, prin definiţie, fiinţă comunitară, cel care se exclude comunităţii şi comuniunii nu se mai poate numi om şi te poţi aştepta de la el la ce-i mai rău!

Din experienţă, cunoaştem că răul făcut de cel de lângă tine, intenţionat sau nu, dacă este gestionat duhovniceşte devine favorabili ţie, astfel încât îţi poate determina, cu voia şi ştirea Domnului, traiectoria vieţii în direcţia dorită şi care te defineşte!

Ce e mai importantat: să faci bine sau să nu faci rău?

A face binele este important! Să nu faci răul este important! Să devii bun este cel mai important! Or, dacă faci binele vei ajunge bun, dar dacă nu faci răul, nu e sigur...!