Răspunsuri duhovniceşti: Cum să-i iubim pe vrăjmaşii noştri

Mântuitorul ne învaţă în Evanghelia care s-a citit ieri la Sfânta Liturghie să iubim pe vrăjmaşii noştri şi pe cei ce ne fac rău. Cum putem să ajungem la această stare duhovnicească, aparent paradoxală?

În multe religii actuale găsim recomandarea de a ne iubi aproapele, însă numai în creştinism se găseşte ceva mult mai înalt, şi anume iubirea vrăjmaşilor. Noul Testament vine spre îndreptarea Vechiului Testament, opunându-se violenţelor suferite urmării legii talionului: "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, moarte pentru moarte" (Ieşirea 21, 24-25).

Iisus Hristos vine cu o poruncă nouă: "Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit şi Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (In. 13, 34-35). Dar această dragoste nu se limitează numai la cei apropiaţi. "Aţi auzit că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău, iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. … Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Eu însă vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce va blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, pentru că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt. 5, 38-39, 43-45). Iubirea este dispoziţia lăuntrică ce ne face capabili să iubim pe aproapele nostru, şi acesta nu este numai cel ce ne face bine, ci şi cel ce ne face rău.

Cum putem dobândi această iubire?

Trebuie urmate nişte trepte, în ajutor venindu-ne Sfinţii Părinţi. În primul rând, nu trebuie să facem primii rău, apoi să nu ne răzbunăm pe măsura suferinţei ce ni s-a făcut, să nu ne împotrivim lor, să nu ne înfuriem pentru ceea ce ne fac vrăjmaşii noştri, să nu ne mâhnim lăuntric, să primim ocările ca pe o binefacere de care să ne bucurăm şi să mulţumim lui Dumnezeu, să ne oferim de bunăvoie ocărilor, să ne dorim să suferim mai mult decât vor alţii să îndurăm, să nu avem ură pentru cei ce ne maltratează, să nu simţim ranchiuna sau să avem mânie sau resentimente faţă de vrăjmaşii noştri, să nu-i învinuim, criticăm sau vorbim de rău, să nu-i dispreţuim sau să avem sentimente de respingere faţă de ei, să nu-i judecăm deloc, ci să privim la ale noastre nedreptăţi, să-i iertăm sincer, să ne silim să ne împăcăm cu vrăjmaşii noştri, să-i compătimim, să ne rugăm pentru ei, să avem afecţiune faţă de ei, să le dorim binele, şi, ca o încununare la cele enumerate până acum, să-i considerăm prietenii noştri şi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri ca pe noi înşine.

Toate acestea însă sunt o grea încercare pentru omul actual, care trebuie să se dezbrace de mândrie, să îmbrace haina smereniei şi să-i urmeze lui Hristos.