Răspunsuri duhovniceşti: Cum să îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenul nostru?

Preacucernice părinte diacon Ştefan Lucian Toma, cum putem noi, creştinii secolului al XXI-lea, oameni ai modernităţii, să urmăm întru totul poruncii divine de a iubi pe Dumnezeu din "toată inima ta, din sufletul tău şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi"?

Trebuie să vedem mai înainte care a fost contextul în care Mântuitorul Iisus Hristos a făcut referire la cele două porunci de întâietate pentru viaţa credincioşilor. Mântuitorul le vorbea celor adunaţi în jurul său, printre care mulţi erau farisei şi saduchei, despre învierea morţilor. Ştim că în Vechiul Testament exista o învăţătură destul de clară asupra vieţii de dincolo, pe care evreii considerau că le aparţinea doar lor, nu şi altor popoare. În acest context, Mântuitorul reliefează prin cele două porunci legătura dintre Vechiul şi Noul Testament.

Ce înseamnă, de fapt, aceste două porunci?

Adică, a te raporta la Dumnezeu cu toată capacitatea ta de gândire şi de simţire. Este vorba de raportarea la relaţia cu Creatorul într-un mod plenar. Pentru cineva cu înţelegere neîmbisericită, aceste trei sintagme "cu toată inima", "cu tot sufletul" şi "cu tot cugetul tău" ar putea fi sinonime. Dacă pentru anatomia clasică creierul e centrul raţionalităţii omului, pentru antropologia ortodoxă raţiunea este poziţionată în relaţie cu inima. Sfântul Siluan Athonitul afirmă că "mintea sălăşluită în inimă e tronul lui Dumnezeu". Acest "cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi tot cugetul tău" se mai referă la unitatea dintre minte, cuvânt şi faptă, desigur, presupunând aici tot urcuşul şi lupta spre desăvârşire a creştinului.

A doua poruncă îi viza pe fariseii şi saducheii prezenţi în jurul Mântuitorului, care îi considerau "semeni" doar pe cei cu aceeaşi orientare religioasă ca a lor. Dar prin actualitatea textului evanghelic ea ne vizează şi pe noi.

Cine este, aşadar, semenul nostru?

Anumite curente aghiorite, şi nu numai, spun că doar cei ce mărturisesc credinţa ortodoxă. Dacă am accepta această idee, nu am fi cu nimic mai deosebiţi decât acei farisei şi saduchei aflaţi în preajma Domnului. Dar nu este aşa. Graţie jertfei lui Hristos, graţie operei răscumpărătoare împlinite de Domnul Hristos, semen ne este tot omul, indiferent de ce orientare de gândire este acesta. Această precizare este şi cea care plasează iubirea ca virtute în raporturile interpersonale, ca lege existenţială de bază a creştinilor din orice vreme. Reţinem prin această particularitate că nu trebuie să cumpănim spre cine ne îndreptăm fapta bună, ci pur şi simplu să o facem. În vremurile pe care le trăim, nu ne putem retrage în individualisme, fie şi ele cultivate, ci trebuie, de dragul semenului, să fim în dialog cu oricine ne-ar provoca la comunicare.

Un alt aspect pe care trebuie să-l reţinem, raportat la actualizarea textului evanghelic la care ne referim, este să avem deschidere şi cuminecare reală între noi. Din varii contexte şi motive, comunicarea cu credincioşii, chiar dacă este ajutată de mijloace media în pas cu vremea, nu trebuie să sufere. Se crede că prin mijloacele media se dispune de o comunicare reală, în timp ce multe aspecte rămân suspendate. Iubindu-L aşadar pe Dumnezeu şi pe semen ca pe noi înşine, să nu ne lăsăm furaţi de formă în detrimentul formei.