Răspunsuri duhovniceşti: Despre îndrăzneala euharistică

Preacucernice părinte Picu Ocoleanu, cum aţi putea caracteriza condiţia omului slăbănogit din Evanghelia duminicii de mâine, a şasea după Rusalii?

Oricât de puternici ne-am crede, consecinţa căderii în păcat a protopărinţilor noştri se face simţită şi în trupul nostru. În acest sens, Pascal spune că nu există o fiinţă mai fragilă decât omul. Omul este ca o trestie. Chiar dacă ne vedem sănătoşi, chiar dacă ne vedem în putere, suntem permanent în pericolul de a pierde darul acesta pe care l-am primit de la Dumnezeu. Dacă nu-l primim euharistic, cu mulţumire, cu smerenie, şi dacă ne vom socoti posesori, sau mai bine zis proprietari ai lui, atunci ne aflăm în pericolul de a-l pierde şi de a ne slăbănogi. În Evanghelia Duminicii a şasea după Rusalii, ne sunt prezentate nişte suflete euharistice, nişte suflete pline de îndrăzneală. Aceştia sunt prietenii slăbănogului care-l aduc înaintea Mântuitorului Hristos, chiar prin acoperiş. Îndrăzneala lor nu este obraznică, ci plină de smerenie, plină de dragoste.

Se poate defini ca o caracteristică a Bisericii această solidaritate de care dau dovadă prietenii slăbănogului?

În toate slujbele Bisericii noastre se repetă, parcă neîntrerupt, această cerere de umilinţă: "Doamne miluieşte!" Poate că ne întrebăm de multe ori de ce trebuie să repetăm de atâtea ori şi nu ajunge să zicem numai o dată? Ei bine, rugăciunea aceasta este neîncetată. În limba greacă există un concept foarte frumos, care se cheamă "paresia". Paresia este un soi de îndrăzneală pe care o ai faţă de un prieten. Se aseamănă oarecum cu o declaraţie de dragoste. Ei bine, oamenii aceştia din Evanghelie îndrăznesc cu smerenie înaintea Mântuitorului Hristos. Ei se apropie de El cu nădejde şi credinţă multă. Fără îndoială că această îndrăzneală se află oricând în pericolul de a se denatura şi de a se transforma în îndrăzneală obraznică. Aici este un hotar pe care, dacă nu avem discernământ, îl putem trece foarte uşor, de la buna îndrăzneală la reaua îndrăzneală. Dacă ar fi să găsim un criteriu pentru buna paresie, pentru buna îndrăzneală, atunci paresia aceasta ar trebui, înainte de toate, să se încarce de smerenie, de credinţă, de nădejde, de dragoste. "Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu le va urgisi." Îndrăzneală, dar în smerenie. Îndrăzneală, dar o îndrăzneală plină de nădejde. Îndrăzneală, dar o îndrăzneală euharistică. Ei bine, observăm că acest concept de paresia se apropie foarte mult de un altul, tot grecesc la origine, şi anume "parastasis". Prin acest termen se defineşte prietenia care apare între soldaţi pe câmpul de luptă, în faţa primejdiei. Pe câmpul acesta de bătălie al războiului nevăzut, noi, creştinii, luptăm umăr la umăr. De acest lucru au dat dovadă şi prietenii slăbănogului din Evanghelia noastră. Este o pură prietenie între ei, pentru că nu-l lasă pe slăbănog, aşa cum ar face nişte oameni egoişti. Iată cât spirit parastatic şi câtă paresia în acelaşi timp.

Acolo unde există buna tovărăşie, prietenia, dragostea între oameni, acolo se iveşte şi îndrăzneala. În Biserica noastră, noi avem rugăciunile de cerere prin care încercăm să ne rugăm în primul rând pentru ceilalţi şi abia la urmă pentru noi înşine. Asta defineşte caracterul de parastasis şi de paresia din întreaga noastră teologie şi viaţă. Nu suntem niciodată în situaţia de a fi singuri, nu suntem niciodată în situaţia de a ne mântui pe cont propriu, nu există un egoism binecuvântat, ci există întotdeauna o împreună-mântuire şi o singură credinţă care izvorăşte din har, iar harul - din lucrarea lui Dumnezeu cea vindecătoare.