Răspunsuri duhovniceşti: Despre necurăţia trupească a femeii şi purificarea sufletului ei

Părinte profesor, care ar trebui să fie comportamentul religios al femeii în "perioada curăţirii lunare"? Ce trebuie şi ce nu trebuie să facă?

Ca preot slujitor, am întâlnit situaţia în care o tânără mireasă sau naşă îmi mărturisea, cu doar câteva ore înainte, faptul că vor să anuleze nunta, după ce achitaseră sume mari pentru pregătirea ei, pe motiv că fie una, fie alta se afla în "perioada lunară" şi nu ar avea dreptul să intre în Biserică.

Un prim text, care este adesea invocat în discuţie, este cel din Vechiul Testament, din cartea Levitic 15, 19-23: "De va avea femeia curgere de sânge, care curge din trupul său, trebuie să stea şapte zile pentru curăţirea sa. Tot cel ce se va atinge de ea, necurat va fi până seara. Tot lucrul pe care se va culca ea în timpul necurăţiei va fi necurat şi tot lucrul pe care va şedea va fi necurat. Tot cel ce se va atinge de patul ei, să-şi spele hainele sale, să se spele cu apă şi necurat va fi până seara. Tot cel ce se va atinge de vreun lucru, pe care a şezut ea, să-şi spele hainele sale, să se spele cu apă şi necurat va fi până seara. Iar de se va atinge cineva de ceva din patul ei sau de lucrul pe care a şezut ea, acela necurat va fi până seara".

Deşi este un text vechi-testamentar, mentalitatea aceasta a persistat o perioadă îndelungată, ba chiar şi în unele forme de creştinism. În cadrul unei mentalităţi patriarhale, impregnată de un misoginism care socotea femeia a fi izvor al căderii în păcat, în mediul apusean, o mare parte a Evului Mediu (până în secolul al XVI-lea), mulţi se întrebau, tributari filosofiei aristotelice, dacă femeia este animal sau nu. Mai apoi, după ce au aflat că este fiinţă umană, căutau să răspundă la întrebarea: femeia are sau nu suflet?

Spre deosebire de mediul occidental, în Ortodoxie, cu secole înainte, prin sfinţi precum Grigorie Palama, teologia răsăriteană învăţa că şi plantele au un suflet - vegetal, şi animalele - unul animal, dar numai omul are suflet raţional. Deci, în timp ce unii nu ştiau dacă femeia este animal sau nu, dacă are sau nu are suflet, spiritualitatea ortodoxă arăta nobleţea sufletului acesteia, egalitatea în demnitate şi cinstire a femeii cu bărbatul.

Există şi unele persoane care au invocat argumentul de igienă personală, considerând că rânduielile canonice ale Bisericii au vizat o perioadă în care igiena femeii era mult diferită de cea din zilele noastre. Înţelept este să spunem că prevederi, chiar dacă aveau în vedere şi acest aspect, nu s-au limitat nicidecum la el, adică la "curăţia trupească", exterioară sau fizică, ci au vizat curăţia sufletului, puritatea interioară, neprihănirea omului - bărbat sau femeie.

Din episoadele nou-testamentare, poate cel mai elocvent îl constituie momentul în care de Mântuitorul Iisus Hristos s-a apropiat o femeie "care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi-şi cheltuise toată averea cu doctorii şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, s-a apropiat de El prin spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată i s-a oprit curgerea de sânge" (Luca 8, 43). La întrebarea Mântuitorului: "Cine este cel ce s-a atins de Mine" şi la observaţia Sa: "Eu am simţit puterea care a ieşit din Mine" din această cauză, femeia şi-a mărturisit credinţa. Mântuitorul, în atotştiinţa Sa, ştia cine şi de ce s-a atins de poala hainelor Sale, dar dacă a întrebat public acest lucru, nu a făcut-o pentru a o umili din cauza suferinţei sau neputinţei ei. Nici nu a certat-o sau mustrat-o, nu a respins-o şi nici nu a alungat-o, ci, întrebând-o asupra faptei sale, a vrut să facă publică nădejdea ei în ajutorul Său, credinţa puternică a acesteia. Cunoaşterea Mântuitorului din partea ei, credinţa în El, atingerea de poala hainei Sale au vindecat-o! (Nicoleta Olaru)