Răspunsuri duhovniceşti: „Dragostea nu cade niciodată“

Părinte, cunoaştem că virtuţile constituie liniile pozitive ce conturează şi pregătesc viaţa noastră pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Care sunt importanţa şi rolul lor în existenţa noastră ca persoane?

Despre virtute, ca dar aşezat de Dumnezeu în om, Sfinţii Părinţi au scris cuvinte minunate. Astfel, Clement Alexandrinul ne spune că "virtutea este o dispoziţie sufletească, conform cu raţiunea pe întreaga viaţă. Da, cea mai înaltă ştiinţă, însăşi filosofia, este definită ca fiind o cercetare a justeţii raţiunii; de aici urmează neapărat ca orice greşeală săvârşită faţă de raţiune să se numească pe bună dreptate păcat". De asemenea, Sfântul Grigorie de Nyssa, în tâlcuirea pe care o face la "Cântarea Cântărilor", spune: "Virtutea este nu numai a privi la bine şi a fi în împărtăşirea de bine, ci şi a păstra necăderea din bine".

Tot în acest context, mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe ne oferă şi ea următoarele coordonate cu privire la virtute: "Faptele bune, adică virtutea creştină, sunt o roadă care se naşte din credinţă, ca dintr-un pom, după cum stă scris: "După faptele lor îi veţi cunoaşte". Şi, într-un alt loc: "Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii". Iar Ioan: "Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut dacă păzim poruncile Lui"".

Care este cea mai importantă virtute?

După cum bine ştim, teologia noastră de şcoală a realizat o împărţire foarte clară a virtuţilor, între acestea regăsindu-se la loc de cinste, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, credinţa, nădejdea şi dragostea. Roadele nădejdii se concretizează în capacitatea de a depăşi toate în numele Domnului. În decursul istoriei avem numeroase exemple care, prin virtutea nădejdii, au reuşit să depăşească dureri şi necazuri şi să ajungă la plinătatea vieţii veşnice. Moise, de exemplu, încrezându-se în Dumnezeu, a despicat Marea Roşie în două cu toiagul şi l-a trecut pe Israel cu picioare neudate, ferindu-l de urgia tiranului faraon (Ieşire 24, 21), iar proorocul Ilie, îndreptându-şi nădejdea spre Domnul, a deschis încuietorile cerurilor, după ce mai bine de trei ani şi şase luni nu dăduseră ploaie pe pământ (III Regi 18, 45). Pentru Sfinţii Mucenici nădejdea a fost ancora care i-a ţinut neclintiţi în faţa chinuitorilor.

Prin urmare, nădejdea este chezăşie a vieţii veşnice - prin ea, creştinul îşi orientează viaţa sa în funcţie de cele crezute. Casa lui Dumnezeu este întemeiată prin credinţă, zidită prin nădejde şi terminată prin dragoste. Dincolo de viaţa aceasta, atât credinţa, cât şi nădejdea nu vor mai fi folositoare pentru că acolo, în veşnicia iubirii dumnezeieşti, credinciosul va fi încălzit de cea mai curată iubire. Cea mai completă definiţie a dragostei ca virtute o dă marele Apostol Pavel în prima sa epistolă destinată comunităţii din Corint: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni 13, 4-8). (Diac. Ioniţă Apostolache)