Răspunsuri duhovniceşti: Drumul patimilor

În Sfânta şi Marea Miercuri se face pomenirea femeii păcătoase care a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimi, le-a şters cu părul ei, le-a sărutat şi le-a uns cu mir. Dar gazda care L-a primit pe Hristos nu a respectat ritualul primirii oaspeţilor.

De ce l-a mustrat Iisus pe fariseu?

În ce consta ritualul primirii oaspeţilor la poporul ales şi ce îndatoriri avea o gazdă?

Pr. prof. Dumitru Abrudan: Atitudinea pe care o impune Legea Vechiului Testament pentru străini o găsim în Ieşire 23, 9 unde se spune: „Pe străin să nu-l obişnuieşti, nici să nu-l strâmtorezi“. Mai mult, în Levitic 19, 34 se zice: „Străinul care s-a aşezat la voi, să fie pentru voi ca băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă“. Deci - o atitudine de bunăvoinţă şi de sprijin faţă de orice om, şi cu atât mai mult faţă de cei de un neam cu ei. Nu sunt dispoziţii exacte privitoare la primirea oaspeţilor, ci găsim mai mult exemple de comportamente în asemenea situaţii. Cazul clasic este primirea Sfintei Treimi de către patriarhul Avraam la stejarul Mamvri, relatat în Facere, cap. 18. La versetul 2, se specifică că Avraam „s-a închinat până la pământ“ şi continuă în versetul 4: „Se va aduce apă să vă spălaţi picioarele şi să vă odihniţi sub acest copac“, iar din versetul 16, aflăm că, la plecare, Avraam „s-a dus cu ei ca să-i petreacă“. Tot în cartea Facerii, cap. 19, se povesteşte vizita celor doi îngeri la Lot. Se arată că, atunci când locuitorii au cerut gazdei pe cei doi, Lot a ieşit şi a spus că mai degrabă le va da pe cele două fiice fecioare, „să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic“. Iată existenţei unei tradiţii de ospitalitate faţă de toţi străinii, nu numai faţă de cunoscuţi şi apropiaţi.

Se socotea că, odată ce un străin intra în casa unui evreu, acesta devenea stăpân peste el, peste averea lui, viaţa lui şi trebuia să se ocupe de siguranţa lui până ce părăsea locuinţa.

Spălarea picioarelor se făcea pe considerentul că trebuia să îl poftească înăuntru, să se aşeze pe o rogojină care era şi aşternut pentru pat, şi faţă de masă, pentru că nu exista mobilier, mai ales în cort, când evreii aveau o viaţă nomadă.

După ce li se dădea un vas să îşi spele picioarele, faţa şi mâinile, musafirii primeau un ştergar şi erau aşezaţi la masă. Când aveau oaspeţi mai deosebiţi, chiar gazda era cea care le spăla picioarele. Îi lăsa să se odihnească, iar la despărţire îi însoţea o bucată de vreme ca să îşi găsească drumul spre destinaţia pe care o aveau.

Oaspeţii mai apropiaţi erau primiţi cu îmbrăţişare şi sărutare. Spre exemplu, în cazul vizitei Fecioarei Maria la Elisabeta, care erau verişoare, îmbrăţişarea şi sărutarea au fost gesturi fireşti.

Mirul turnat de femeia păcătoasă pe picioare a fost un semn de cinstire. Mirodeniile se foloseau pentru ungerea părului, pentru buna mireasmă a călătorului care suferise pe drum din cauza căldurii, se prăfuise, transpirase, dar şi pentru oaspeţi cu totul şi cu totul deosebiţi. Era socotită şi o slujire a primitorului faţă de cel care venea. În Orient, era tradiţia să se poarte săculeţe cu mirodenii, în special femeile, pentru a evita acea situaţia când căldurile mari toropeau organismul uman. Aceste practici sociale, de relaţie, s-au împrumutat şi în domeniul liturgic, cum este Sfântul Mir. (Material realizat de George ANICULOAIE)

Mântuitorul face distincţie între păcat şi păcătos

Cum era privit adulterul în societatea iudaică în timpul Mântuitorului Hristos? Care a fost relaţia lui Hristos cu păcătoşii învederaţi şi în speţă cu desfrânatele?

Pr. prof. Vasile Mihoc: Morala iudaică îşi are temeiul în revelaţia Vechiului Testament adică în Legea lui Moise. Aceasta tratează adulterul ca pe un mare rău, care afectează grav atât viaţa de familie, cât şi societatea israelită, în ansamblu. După codul mozaic, adulterul este crima cea mai gravă împotriva familiei. El este aspru condamnat, pedeapsa prevăzută pentru amândoi vinovaţii fiind moartea. Astfel, în Levitic 20, 10 apare această prescripţie: „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata“.

Cărturarii iudei nu puteau eluda prescripţii atât de clare. Or, aceştia se socoteau împlinitori desăvârşiţi ai Legii. Se ştie apoi cât de mare era influenţa fariseilor în sânul societăţii iudaice a acelei vremi. Nu este, aşadar, de mirare că unii ca aceştia par gata s-o ucidă cu pietre pe o femeie prinsă în adulter. Sau, în orice caz, caută să-L pună în dificultate pe Mântuitorul. Adeseori, în Sfintele Evanghelii, îi vedem pe adversarii Domnului acuzându-L pentru asocierea Sa cu „vameşii şi păcătoşii“. Vameşii erau socotiţi păcătoşi notorii în contextul acelei vremi, ca unii care nu numai că se aflau în slujba ocupantului roman, urât de popor, ci şi pentru că abuzau de funcţia lor de perceptori de impozite. Iar desfrânatele aveau cel puţin aceeaşi notorietate în ce priveşte situaţia lor păcătoasă; de aceea, când în Evanghelie este vorba de o „păcătoasă“, este vorba, fără îndoială, de o desfrânată.

Un lucru trebuie să fie clar: Domnul Hristos n-a iubit şi nu iubeşte păcatul. El Însuşi a fost, ca Om, fără de păcat. Dar El face distincţie între păcat şi păcătos. El urăşte păcatul, care duce la moarte, dar voieşte mântuirea şi viaţa tuturor. El este Mântuitorul, adică Cel care mântuieşte pe oameni de răul păcatului şi de grava osândă a păcatului.

Mântuitorul i-a primit pe păcătoşi, dar nu pentru că erau păcătoşi, ci pentru că aceştia, prin El, întrevedeau calea izbăvirii de păcat, prin pocăinţă. De fapt, păcătoşii care vin la Mântuitorul încetează de a mai fi păcătoşi. Ei sunt foşti păcătoşi, care, iată, au aflat calea restaurării. Încă în Vechiul Testament apare afirmaţia clară că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului şi că, dimpotrivă, El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască. Iată un adevăr pe care se pare că prea adeseori îl uitau cărturarii şi fariseii atunci când Îl acuzau pe Mântuitorul pentru primirea păcătoşilor. La această acuză, Mântuitorul răspunde cu trei minunate parabole: a oii celei pierdute, a drahmei celei pierdute şi a fiului risipitor. În această perspectivă, înţelegem de ce Mântuitorul primeşte pe păcătoşi şi păcătoase. Nu pentru că El ar putea fi de acord cu păcatul, ci pentru că, fiind Dumnezeu adevărat, are voinţa lui Dumnezeu de mântuire a tuturor oamenilor şi pentru că, fiind Mântuitorul lumii, El se face mântuire tuturor celor ce vor să primească darul dumnezeiesc al mântuirii, prin pocăinţă şi prin credinţa întru El. (Material realizat de Augustin PĂUNOIU)