Răspunsuri duhovniceşti: „Dumnezeu Se arată nu atât celor ce se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi“

De ce unii vârstnici nu pot spori în lucrare duhovnicească? Ce trebuie să facă aceştia?

Pentru tinerii cu mare râvnă către nevoinţă spunem că se bucură Hristos de râvna lor, dar Îl pot şi întrista dacă în lucrarea lor n-au măsură, adică dreapta judecată în nevoinţă. Că vor putea cădea în ispita cea de-a dreaptă, cu cele bune exagerate, care rămân fără mireasma trezviei inimii, care ar putea fi un scop împlinit. Este o vorbă bătrânească la români: „Munca nu se face numai cu puterea, ci mai mult cu socoteala“. Iar vârstnicilor care nu pot spori în lucrarea duhovnicească sau nu vor, le spunem tuturor că viaţă le este mai scurtă şi Judecătorul este lângă uşi. Celor ce le convine să creadă că vor trăi încă mult, Mântuitorul le spune: „Astăzi de veţi auzi glasul Meu, să nu se învârtoşeze inimile voastre“. Şi cine poate crede că fără veste nu-l poate lovi o cărămidă, o boală necruţătoare, un trăsnet sau o muşcătură înveninată? Atunci, sigur, moartea va fi marele dascăl al trezviei, dar, vai, va fi prea târziu. În cer nu mai este pocăinţă.

Care este semnul că am reuşit să biruim şi să scoatem din noi patima mândriei şi a iubirii de sine?

Cred că niciodată nu va putea fi „un semn“ că, definitiv, mândria este scoasă. Omul smerit nu se vede niciodată că-i smerit. Lupta aceasta de o viaţă întreagă, simţită, ruptă, dreaptă şi cinstită o ştie şi o va încununa Dumnezeu. Spune Sfântul Ioan Scărarul că diavolul trufiei alungă pe toţi ceilalţi diavoli şi el ţine locul la toţi. Toată Scriptura şi toată marea sfătuire a sfinţilor încercaţi în luptă cu acest diavol cotropitor al mândriei ne spun că fără harul de sus nu se va putea birui această patimă.

Bunul Dumnezeu a spus cu tărie că acest mare har nu-l va da decât celor smeriţi, după cum spune în Sfânta Evanghelie că celor smeriţi le dă har! Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Cât de scumpe sunt îndemnurile oamenilor încercaţi şi cât rău poate pricinui o rânduială după cum îl taie capul pe fiecare! Pentru puţina noastră osteneală şi smerenie, cu ce alese daruri suntem învredniciţi! Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când uimirea vă va cuprinde şi veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Oricărui ostenitor în Hristos îi putem spune: Smereşte-te, că ai pentru ce! Blândeţea şi râvna pentru toate cele bune, nemânierea şi urmărirea păcii, nu a dreptăţii, sunt semne de nemândrie. Îndreptăţirea de sine nu poate fi laolaltă cu smerenia şi Dumnezeu Se arată nu atât celor ce se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi. (Ne vorbeşte părintele Arsenie)