Răspunsuri duhovniceşti: Faptele bune trebuie să însoţească postul

Părinte, ce stare duhovnicească aduce postul însoţit de fapte bune?

Având în vedere faptul că hrănirea este parte constitutivă a vieţii omului şi că actul mâncatului a fost încărcat de sacralitate încă din cele mai vechi timpuri, era firesc ca o parte dintre poruncile divine să se refere şi la hrană, sau mai precis la starea de spirit pe care ea o generează consumatorului. Încă din starea paradiziacă, omul a primit porunci cu privire la hrană, care era exclusiv vegetală, revelându-se astfel starea de postire ca fiind una firească a omului. Căderea apare şi ca o alterare a hranei, omul mâncând din ceea ce nu îi era permis, coborându-se astfel la starea de "animal îndumnezeit", omnivor.

Vorbim de post ca de o stare de spirit pentru că, în ciuda unor percepţii greşite, conform cărora postul ar fi o respingătoare perioadă de interdicţii, el este o complexitate de lucruri, împletindu-se cu faptele bune şi rugăciunea şi ducând aproape firesc către spovedanie şi fapte bune. De altfel, suntem avertizaţi de Mântuitorul asupra riscurilor respectării unui post fariseic, lipsit de faptele bune, care se prezintă ca o roadă a unei stări de spirit obţinute prin baia spovedaniei şi prin eforturile conştiente de a nu reveni în mocirla păcatelor.

Fiind sinceri cu noi înşine vom vedea că, atunci când postim, patimile amuţesc mai repede, suntem mai predispuşi la rugăciune, ne adunăm mai uşor gândurile, lumea cu toate ale ei apărându-ne ca tot mai străină, iar Dumnezeu tot mai aproape, stare din care faptele bune se nasc ca ceva firesc, ca o manifestare a unei fabuloase păci lăuntrice dobândite prin efort, aşezându-ne astfel în postura de robi smeriţi, înaintea Celui ce dă "hrană la tot trupul".

Putem vedea opusul acestora în păcate şi în secularismul modern?

Omul demoralizat al societăţii moderne, care a reuşit să-şi idolatrizeze trupul cu toate patimile lui, duse la extremă, trăind într-o societate supersexualizată, a uitat să privească către el cu discernământ. Dacă ar face-o, ar descoperi acolo marile cauze ale dramei sale existenţiale, adică propriile sale păcate. Păcatele sale au aşezat un zid între el şi Dumnezeu, zid ce se înaltă şi se îngroaşă mereu prin propria ignoranţă, zid care ne-a aruncat în materialism, devenind mai puţin sensibili la realităţile spirituale, auzind tot mai greu glasul chemării divine. Criza în care ne zbatem, deşi poate fi deliberat creată din anumite interese, are o serie de cauze dureroase, dar şi efecte cât se poate de reale. Deşi avem de-a face şi cu cauze sociale şi economice, cele mai dureroase sunt de departe cele moral-duhovniceşti - singura soluţie reală şi viabilă de a înlătura cauzele de orice fel şi de a vindeca dureroasele efecte resimţite din plin în plan social este întoarcerea noastră către Hristos prin post, rugăciune şi fapte bune.