Răspunsuri duhovniceşti: Fragila balanţă dintre creaţie şi distrugere

Părinte Vasile Tudora, săptămâna trecută a circulat o ştire care spunea că un grup de oameni de ştiinţă americani a reuşit să construiască un aşa-numit "software genetic". Despre ce este vorba?

În fapt, este un lanţ de ADN sintetic bacterian pe care l-au implantat într-o celulă-gazdă. Toate ziarele de specialitate au fost pline cu titluri de genul "primul organism viu artificial" sau "prima formă de viaţă sintetică" etc.

Faptul în sine nu este ceva complet nou, pentru că şi alţi cercetători au mai sintetizat fragmente de ADN în trecut, însă este prima oară când a fost sintetizat întregul ADN al unei celule.

Cum era de aşteptat, bioeticienii s-au înghesuit să comenteze fără doar şi poate descoperirea secolului şi să afirme posibilităţile nebănuite pe care o astfel de inginerie genetică le deschide. Julian Savulescu, profesor de etică practică la Oxford şi avocat al cercetării stem pe celule embrionare, merge până acolo încât afirmă că "Venter nu doar copiază viaţa în mod artificial sau o modifică prin inginerie genetică, el merge către rolul de dumnezeu: crearea unei vieţi artificiale care nu ar fi apărut în mod natural."

Astfel de afirmaţii mi se par prea grăbite şi fără a avea o înţelegere completă a tehnologiei în sine. Un lucru trebuie afirmat foarte clar: Venter nu a creat viaţă, ci a modificat viaţă deja existentă. El nu a sintetizat într-o eprubetă întregul microorganism în discuţie, ci a introdus un lanţ de ADN creat în laborator într-o celulă deja vie, o celulă care avea viaţă de la Dumnezeu. El nu este deci un creator ci, cel mult, un manipulator al vieţii create de Dumnezeu. Fără fermentul de viaţă creat de Dumnezeu nimic nu ar fi fost posibil.

Care credeţi că sunt urmările?

Nu doresc să intru aici într-o polemică legată de beneficiile sau posibilele urmări nefaste ale noii tehnologii. Timpul şi experienţa practică le vor judeca singure. Doresc doar să comentez asupra unui sindrom care se manifestă din ce în ce mai puternic în societate, pe măsură ce ştiinţa face progrese: sindromul de om-dumnezeu.

Acest sindrom este caracterizat de ideea că omul îl poate înlocui pe Dumnezeu, că mai târziu sau mai devreme omul va înţelege toate tainele lumii înconjurătoare şi atunci Dumnezeu va cădea în desuetudine, iar omul va fi regele încoronat al lumii.

Până acum însă, omul s-a dovedit incapabil de aceasta. Nefiind creator, omul trebuie să folosească mereu un sistem de "inginerie inversă" care presupune că pentru a înţelege cum funcţionează ceva, acel ceva trebuie distrus, desfăcut în bucăţele pentru a vedea din ce e alcătuit. Omul este la fel de distructiv ca un băiat de şcoală care dezasamblează un radio cu tranzistori ca să-i înţeleagă mecanismul. Sălile de disecţii din facultăţile de medicină, ingineria genetică experimentată pe celule stem provenite de la embrioni umani, testele de medicamente şi cosmetice efectuate pe animale sunt doar câteva exemple din această categorie.

De ce credeţi că se ajunge la asemenea concepţii greşite ale raportului între om şi Dumnezeu?

Lipsindu-i toate informaţiile necesare pentru a înţelege întreaga complexitate a vieţii, omul se joacă de multe ori cu lucruri pe care nu le înţelege complet şi care pot avea urmări total neprevăzute. Cu toţii cunoaştem istoria culturilor transgenice care teoretic trebuiau să rezolve criza alimentară mondială, dar care acum creează nenumărate probleme în fragilul sistem ecologic mondial, sau energia atomică care a degenerat în armament de distrugere în masă şi aşa mai departe.

Omul e ca un copil mic, care n-a văzut niciodată o armă de foc, şi, găsind un pistol, apasă pe trăgaci să vadă ce se întâmplă.

Bineînţeles că nu toată ştiinţa e aşa. În fond nu e nimic rău să desfacem un tranzistor în bucăţi. Problema e ce facem cu piesele pe care ne-au rămas după ce l-am pus la loc?