Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Răspunsuri duhovniceşti: Ieşirea din jocul patimei

Răspunsuri duhovniceşti: Ieşirea din jocul patimei

Un articol de: Pr. Georgian Păunoiu - 30 Mar, 2010

Numărul dependenţilor de stupefiante creşte din ce în ce mai mult. Cum ar trebui să ne comportăm cu ei, cum putem să îi ajutăm?

În aceste clipe, probabil sunt oameni care mor din cauza drogurilor şi alţii care iau prima doză... Nu mă las cuprins de deznădejde, ba dimpotrivă cer lui Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, pe cei cuprinşi de această boală, pe rudele lor, dar şi pe cei care ar putea să ajute la însănătoşirea narcomanilor. Nu rezolv nimic dacă îi judec imparabil şi îi etichetez ca "rataţi", oameni cu probleme, incurabili, şi trec mai departe, lăsând în urmă suflete zdrobite, care au nevoie de ajutor.

De ce o numiţi boală?

Pentru că dependenţa de droguri apare pe un fond vlăguit sau chiar vidat spiritual. Nu este o teorie, ci o evidenţă afirmată de cei care au scăpat de drog. Sunt multe mărturii ale unora care s-au drogat, unii ani de zile, alţii mai puţin. Ele ar trebui cunoscute, pentru că dezvăluie stările unui suflet ce a cunoscut culmea "fericirii", dar şi silă şi adâncul deznădejdii.

De obicei totul începe ca un joc, o curiozitate, la vârsta adolescenţei sau ceva mai târziu. Îmi amintesc de mărturia unui profesor de religie din Elveţia care îi întreba pe elevii de clasa a IX-a dintr-un colegiu fribourgez: "Ce vă doriţi cel mai mult?", la care aproape toţi răspundeau, sincer: "Aş vrea foarte mult să încerc un drog!" Era acolo o dorinţă purtată de un gând: mă voi simţi bine, chiar extraordinar, voi fi eu însumi/însămi în stare să-mi fac viaţa cum vreau. Nu voi mai trăi ca toţi ceilalţi: banal, plictisitor şi anost. Poate era şi o încercare de a scăpa de complexul celui cuminte, pe seama căruia se fac glume într-un cerc de prieteni.

Începutul are şi ceva prudenţă: droguri uşoare, ca un răsfăţ nevinovat. Dar acesta nu e decât un văl peste o realitate cumplită, un început al unei aventuri de viaţă şi de moarte. Dependenţa se manifestă ca o "dragoste", tânjind după întâlnirea cu drogul, enervându-se când el întârzie, bucurându-se frenetic după luarea dozei. Consumul devine astfel o rădăcină pentru alte patimi deseori gustate: desfrânare, alcoolism, minciună, violenţă. Dozele cresc, viaţa se schimbă. Apare sentimentul unei vieţi paralele: cea lăuntrică este bulversată, ca o făgăduinţă de eternizare a acestei stări, sănătatea este afectată, iar relaţiile se tensionează şi chiar se destramă. Apar primele întrebări: "Ce se întâmplă cu mine? Ce ar trebui să fac?" O rază a harului luminează conştiinţa, iar omul vrea să se ridice, să iasă din iad. Este dorinţă, dar nu mai e putere. Dacă începutul căderii a fost discret, fără tam-tam şi fără stres, acum este nevoie de ajutor, iar omul strigă, simţind că nu are nici o şansă de unul singur. Un preot duhovnic, părinţii sau prietenii buni ar putea să întindă o mână de salvare: prin rugăciune, Sfântul Maslu, apropiere sufletească.