Răspunsuri duhovniceşti: Implicarea credincioşilor în filantropia Bisericii

Părinte, cum se implică credincioşii în activitatea filantropică desfăşurată de Biserică?

Pentru a fi vie, o comunitate trebuie să pună accent şi pe componenta social-filantropică şi caritativă. Atunci când Hristos ne cheamă la biserică, El ne invită să fim activi prin prezenţa noastră la oficierea sfintelor slujbe, dar în acelaşi timp suntem chemaţi să ducem Biserica în mijlocul credincioşilor, acolo unde oamenii trăiesc şi activează.

Hristos ne cheamă să fim implicaţi şi în problemele sociale, filantropice caritative-misionare. Biserica a sintetizat acest principiu prin fraza "Euharistia trebuie să se continue în afara Liturghiei prin filantropie", cele două fiind componente ce trebuie să se balanseze una pe alta.

Grupurile de credincioşi care au un spirit practic şi o inimă bună, comitetele de femei trebuie să fie forme în care apostolatul laic să devină militant, să se implice în viaţa comunităţii. Oricât de importantă ar fi componenta duhovnicească, ea trebuie să se continue cu activităţi concrete, care se traduc prin întrajutorarea semenilor aflaţi întru nevoi. Astfel a făcut şi Domnul Hristos, Care după propovăduire a vindecat oameni bolnavi, a săturat oameni flămânzi, a dăruit vedere orbilor; doar călcând pe urmele lui Hristos, credincioşii vor desăvârşi filantropia creştină.

Biserica ne cheamă prin activităţile social-filantropice să devenim prelungirea mâinilor iubitoare ale lui Hristos, care ne face onoarea de a fi apostolii Săi, fie că vorbim despre o activitate concretă de ajutorare a semenilor din comunitate ce sunt bolnavi, în spitale sau la casele lor. Credincioşii, organizaţi de preotul paroh sau de preoţii ce activează la parohie, să aibă în vedere credincioşii bolnavi, să-i viziteze, să aibă grijă de cele necesare traiului de zi cu zi, hrană, îmbrăcăminte, medicamente ş.a.

În ce măsură credincioşii care ajută şi fac milostenie asumă teologic şi îi integrează pe beneficiari în trupul Bisericii lui Hristos?

Fapta bună este liantul care îi face pe beneficiarii activităţilor sau ai proiectelor social-filantropice să devină ei înşişi membri în Biserica lui Hristos. Un om bolnav, un om în nevoie, care vede că un credincios îi acordă ajutor, devine el însuşi receptor al mesajului divin. Fapta bună este un generator de alte fapte bune şi de credinţă, chiar dacă acel om suferind poate nu este un credincios practicant sau cu o credinţă lucrătoare, dar văzând faptele celorlalţi semeni va începe să-şi pună întrebări legate de credinţa în Hristos, şi poate că lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat dacă el nu ar fi suferit şi nu ar fi fost în postura de a fi ajutat de altcineva. În felul acesta sunt integraţi beneficiarii acestor acţiuni social-filantropice de caritate sau misionare. Lucrul acesta mă duce cu gândul la un foarte important principiu, care ar trebui să guverneze această latură a filantropiei, a iubirii semenilor, şi anume la voluntariatul creştin, la punerea propriei persoane, a propriilor interese în interesul iubirii jertfelnice a lui Hristos.

Voluntariatul creştin aduce o perspectivă nouă, deoarece făcând un bine în numele lui Hristos şi pentru Hristos, fără să aştepţi ceva ca răsplată, îl faci pentru ajutorarea semenilor aflaţi în nevoi şi pentru propria mântuire. Aceasta este o motivaţie extraordinară de a-i mobiliza pe credincioşi să se implice în nevoile semenilor.