Răspunsuri duhovniceşti: În smerenie stau căinţa şi credinţa

Preacuvioase Părinte, Înalt Preasfinţitul Părinte Antonie Plămădeală scrie într-un roman: "Când te părăsesc oamenii, pe pământ nu mai există speranţă". Cum trebuie să reacţionăm în astfel de momente?

Am auzit, la vremea apariţiei, de romanul Înalt Preasfinţitului Antonie Plămădeală "Trei ceasuri în iad", dar nu l-am citit şi nu am ajuns să intru în posesia lui. L-am întâlnit şi l-am cunoscut însă personal pe Înalt Preasfinţitul Părinte în mai multe împrejurări. A venit la Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova, iar eu eram pe atunci foarte hărţuit de mai mulţi superiori de-ai mei. A fost trimisul lui Dumnezeu, fiindcă a fost singurul care mi-a luat apărarea, aşa cum un gospodar, la casa lui, potoleşte câinii înverşunaţi.

Când noi nu mai avem nici o speranţă pe pământ singura noastră scăpare este la ceruri, la Dumnezeu care ne poartă de grijă şi care nu ne părăseşte niciodată. Eu consider că şi credincioşii, în special tinerii credincioşi, trebuie încurajaţi, ajutaţi, apăraţi şi îndemnaţi să lucreze cinstit, corect, cu nădejdea că Dumnezeu revarsă harul asupra noastră, "tot harul Său desăvârşit", chiar dacă uneori ni se pare că El nu ne răspunde imediat la rugăciunile noastre.

Suferinţa întăreşte credinţa şi smerenia, o clatină sau o pierde?

Rugăciunea este cea care întăreşte credinţa. În biserică avem o rugăciune înainte de otpust, la Vecernie şi la Utrenie: "Întăreşte Dumnezeule sfânta şi dreapta credinţă a drept-măritorilor creştini şi Sfântă Biserica ta o păzeşte în veacul veacului".

Suferinţa este un jug şi Mântuitorul Iisus Hristos spune: "Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre; căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară" (Matei 11, 29-30).

Negreşit, cât priveşte suferinţa, creştinul trebuie să-şi aţintească privirea la Hristos şi să facă din El icoana vieţuirii sale.

Aşadar, Hristos Şi-a asumat de bunăvoie pătimirea şi moartea omenească, fără a fi nici o clipă silit să le îndure, ci rămânând mereu cu totul liber faţă de ele şi având deplina putere asupra lor, ca Cel ce era deopotrivă Dumnezeu şi om. Suferinţa e prilej de sporire în răbdare şi credinţă până la cea mai înaltă treaptă. Căci, după cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur, "dacă răbdarea îndeobşte o ia înaintea altor virtuţi, răbdarea durerilor este mai mare decât orice altă răbdare". Din răbdarea suferinţelor răsare credincioşia (statornicia în credinţă), iar din credincioşie, nădejdea, după cum arăta Sfântul Pavel (Rom. 5, 3-4).

Suferinţa duce la smerenie, iar lângă smerenie stau căinţa şi credinţa. Şi peste toate şi în toate stă rugăciunea, izvorul mulţimii de bunătăţi duhovniceşti, căci ea face din om vas al harului lui Dumnezeu. Suferinţa nu rodeşte ea însăşi binefaceri duhovniceşti, ea este doar prilej pentru creştin de a le dobândi prin îndurarea ei aşa cum se cuvine.