Răspunsuri duhovniceşti: Întemeierea familiei nu depinde de bunurile materiale, ci sufleteşti

Preasfinţite Părinte Episcop Andrei, tinerii zilelor noastre evită din ce în ce mai mult să-şi întemeieze o familie, sub pretextul lipsurilor materiale sau în special sub influenţa "trendurilor" apărute în ultimul timp. Cum răspunde Biserica acestui fenomen?

Biserica, din care fac parte toţi oamenii, atât vârstnici, cât şi tineri, în privinţa faptului că aceştia din urmă evită să-şi întemeieze o familie sub pretextul lipsurilor materiale sau sub influenţa noii mode a timpurilor noastre de a "proba" partenerul înainte de căsătorie, afirmă că această gândire a lor nu este corectă. Dacă există încredere în Hristos, nu au nimic de care să se teamă. Anii prigoanelor nu erau grei? Oare atunci creştinii au încetat să-şi mai întemeieze familii? Câţi mucenici nu avem care au mărturisit împreună cu femeile şi copiii lor!

Acest pretext al lipsurilor materiale nu este unul fondat, datorită faptului că aşa cum Dumnezeu poate da unuia o mulţime de bunuri materiale, tot aşa, într-o clipă, îl poate lăsa fără nimic din toate acestea. Concluzia este că toate sunt de la Dumnezeu şi le primim astfel încât să ne fie nouă cel mai de folos duhovniceşte, deoarece binele pe care îl dorim noi s-ar putea să nu fie binele adevărat pe care Dumnezeu îl rânduieşte pentru noi.

Pentru a întemeia o familie, nu ai nevoie de bunurile materiale pe câtă nevoie ai de bunurile sufleteşti pe care se clădeşte această legătură între cei doi. Mai de folos sunt valorile morale şi virtuţile sufleteşti care stau la baza întemeierii ei. Astfel, cele materiale sunt doar o falsă motivare care ascunde în spate libertinajul omului recent, lipsa valorilor amintite şi în primul rând lipsa fricii că la un moment dat va fi tras la răspundere pentru faptele sale de Marele Judecător.

Care sunt urmările acestui stil nou de viaţă?

Noile "trenduri" apărute în ultimul timp, cum ar fi "căsătoria de probă" sau relaţiile intime întreţinute de parteneri înainte de căsătorie, duc la dorinţa de a proba toată viaţa, deoarece aşa cum un animal sălbatic ce simte odată gustul de sânge nu se mai poate sătura de el, căutându-l în permanenţă, tot aşa şi patima desfrânării, odată ce e gustată, în lipsa unui discernământ duhovnicesc, continuă să dea târcoale şi să încurajeze spre săvârşire repetată. Din cauza acestui mod de viaţă libertin, fără responsabilităţi, căsătoria este văzută ca o îngrădire a acestor obiceiuri pătimaşe, deseori auzindu-se din gura acestor oameni sintagma: "Doresc să-mi trăiesc viaţa", nedându-şi seama că prin acest mod ei îşi trăiesc moartea sufletească şi golirea de sensul vieţii, Viaţă (Dumnezeu) care ne-a creat după chipul său şi ne-a dat libertatea şi puterea să tindem spre asemănarea cu El.

Căsătoria este una dintre cele două căi lăsate de Dumnezeu, călugăria sau căsătoria, prin care să ajungem la mântuire, să ne îndumnezeim, este sprijinul şi bariera împotriva patimilor, este un mare dar dat de Dumnezeu oamenilor.