Răspunsuri duhovniceşti: Lucruri cereşti şi lucruri pământeşti

Părinte, vă rugăm să ne spuneţi cum putem să trăim creştineşte în lumea de azi, mai precis cum să găsim lucrurile lui Dumnezeu, cele cereşti între lucrurile pământeşti?

A trăi creştineşte este cu neputinţă, şi lucrurile devin din ce în ce mai acute pentru cei care vor să păstreze cuvântul lui Dumnezeu şi să-l trăiască; şi spun că este cu neputinţă a păzi cuvântul vieţii, deoarece trebuie să fii dispus să mori, să laşi de la tine, să-ţi tai voia ta, să rabzi acolo unde poate nu ţi-ar conveni să rabzi, nu ţi-ar plăcea să asculţi, ai vrea să faci după cum vrei tu şi îndeobşte aceste lucruri sunt trăite de oameni ca o moarte.

Se răscolesc lucrurile în noi, şi dacă încercăm să înţelegem de ce se răscolesc lucrurile în noi, ar trebui să ne pocăim pentru a ne tămădui sufletul. În rugăciunea a doua şi a şasea de la Taina Sfântului Maslu se precizează că Dumnezeu este Cel care se pocăieşte; în traducere apare că "Îi pare rău", El este Cel care se pocăieşte în noi. Dumnezeu nu stă nepăsător faţă de viaţa omului, nu e distant aşa cum i se pare omului. Pe când proorocul Daniel era în groapa cu lei zicea smerit: "O, Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, şi n-ai părăsit pe cei care Te caută şi Te iubesc pe Tine!" Dumnezeu îşi aduce aminte de noi, de fiecare dintre noi.

Mântuitorul şi Biserica ne îndeamnă nu spre lucrurile lumeşti, ci dimpotrivă spre cele cereşti, pentru că Dumnezeu Însuşi ne cheamă la pocăinţă.

Pe acestea, bineînţeles, trebuie să le facem ca îndatorire faţă de fraţii noştri şi surorile noastre, cu cei din familia noastră, dar toate să le închinăm lui Dumnezeu. Nu în sensul că lui Dumnezeu i-ar trebui ceva din lucrurile noastre, căci "al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea" (Ps. 23, 1). Ce putem noi să-i ducem lui Dumnezeu din cele ce sunt deja ale Lui? Dar putem să-i dăm ceva; putem să-i dăm inima noastră, cugetul nostru, gândul nostru şi ce este mai bun al nostru; primul gând curat şi ce este mai bun, nu resturi, nu rămăşiţe, nu indiferenţă, nu inimă rece, nu o atitudine dispreţuitoare, pentru că Domnul nostru este un Dumnezeu smerit şi ne îndeamnă şi pe noi să fim asemenea Lui.

De multe ori oamenii sunt preocupaţi de lucrurile lumeşti şi nu-l mai vor pe Dumnezeu în viaţa lor. Chiar şi cu cele sfinte devin superficiali. De ce acest lucru?

Problema omului este că nu îşi prea aduce aminte de Dumnezeu, sau nu de puţine ori are momente când ar vrea ca Domnul Dumnezeu să nu fie prezent în viaţa sa; acele momente se numesc păcate, adică nişte alegeri greşite, pe care le face omul liber şi care vădesc moartea în care ne aflăm.

Am da vina pe alţii, pentru că este la îndemână, şi cred că am răsufla mai uşuraţi, ştiind că este cineva de vină, şi nu noi. Mântuitorul Hristos ne-a slobozit de groaza aceasta a morţii şi a luat asupra Sa păcatele noastre, însă fără ca El să fi săvârşit vreun păcat. Şi ne-a dat această slobozire, eliberare lăuntrică din robia păcatului şi a morţii. Cred că la acest lucru ar fi mai de preţ să ne gândim.

Noi trăim în biserică, care este expresia cerului şi a pământului, a unităţii dintre cer şi pământ, cum Dumnezeu petrece împreună cu oamenii, cum harul Sfântului Duh mângâie sufletele, ne limpezeşte, ne îndeamnă spre smerenie, să nu umblăm rătăciţi. Deci fiecare act al nostru are valoare atât personală, cât şi comunitară. Pentru faptul că atunci când eu îmi fac semnul Crucii mărturisesc pe Dumnezeu Unul în Treime şi întreit în persoane. Această mărturisire a mea o vede Dumnezeu, dar şi fiecare de lângă mine, şi dacă o fac fără luare aminte pot sminti pe aproapele meu. Semnul Sfintei Cruci cu care ne pecetluim trebuie să-l facem drept şi cu evlavie, fără să-l necinstim făcând nişte semne care nu seamănă cu semnul Sfintei Cruci.