Răspunsuri duhovniceşti: Mănăstirea ajută la dezvoltarea vieţii duhovniceşti în societate

Părinte stareţ Ioachim Pârvulescu, cum se raportează mănăstirea şi călugării din mănăstire la problemele oamenilor şi ale societăţii în general?

Fiecare mănăstire are şi o vocaţie misionară. Pelerinii care păşesc pragul mănăstirii se confruntă cu grijile lumii şi nu poţi să stai indiferent la ceea ce se întâmplă în lume şi la problemele ei. Duhul care este în lume şi lucrurile care se întâmplă în lume ne afectează şi pe noi, ele se transmit şi nouă, dar încercăm să facem faţă la toate acestea şi la diferite solicitări care vin din partea oamenilor. Este un lucru foarte firesc şi duhovnicesc. Dacă nu te doare şi pe tine durerea celuilalt, atunci nu eşti un bun creştin. Un bun creştin este acela care participă la durerea celuilalt, îl compătimeşte pe celălalt, este afectat de ceea ce i se întâmplă celuilalt.

Într-o lume care pune accentul tot mai mult pe exteriorizare, cum poate omul să mai trăiască o viaţă duhovnicească?

Tot timpul viaţa duhovnicească a fost împotriva duhului lumii, nu a lumii ca atare. Duhul lumii tinde spre ceva care te trage în jos, într-un mod negativ, pe când viaţa duhovnicească te înalţă, ajută la creşterea şi desăvârşirea omului. De aceea, viaţa duhovnicească este grea pentru că barierele şi bruiajele vrăjmaşului, care ne sustrag de la trăirea adevărată, sunt permanente. Sunt experienţe pe care noi le observăm în viaţa de zi cu zi. Duhul lumii este rău şi foarte mulţi se împărtăşesc şi încep să se asemene cu el. Prin viaţa duhovnicească eşti permanent împotriva duhului lumii, în sens opus, spre Dumnezeu. Nu poţi să slujeşti şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, iar direcţia spre Dumnezeu este cea bună. Direcţia lumii este alta, spre cel rău. Acest lucru depinde foarte mult de viziunea sau de percepţia duhovnicească pe care o avem. Dacă ea este alterată, atunci vedem totul alterat, se formează o imagine distorsionată. Acest lucru este foarte dureros deoarece nu vezi ceea ce eşti. Ne amintim de Socrate, care spunea: "Eu ştiu că nu ştiu nimic!". Cunoaşterea adevărată apare atunci când îţi dai seama de faptul că ea este infinită. Cu cât ştii mai mult, cu atât îţi dai seama că nu ştii nimic, că eşti de abia la începutul cunoaşterii. Părintele Dumitru Stăniloae, citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, arăta că "desăvârşirea celor desăvârşiţi este nedesăvârşire!", Acest lucru este foarte clar. Noi tindem spre desăvârşire, încercăm să ne apropiem. Viaţa duhovnicească se simte cu adevărat în suferinţă. Suferinţa şi răbdarea te duc la o percepţie reală a lucrurilor şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Răbdarea, suferinţa, iubirea înseamnă sfinţenie! De aceea şi Mântuitorul ne învaţă să avem răbdare, dragoste, smerenie, nu dreptate: "Milă voiesc, iar nu jertfă!" (Alexandru Ulea)