Răspunsuri duhovniceşti: Mândria şi slava deşartă

Părinte, mâine la Sfânta Liturghie se va citi Pilda Vameşului şi a Fariseului. Ce învăţături duhovniceşti putem desprinde din această pildă?

Pedagogul prin excelenţă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, rosteşte această parabolă "către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi" (Lc. 18, 9).

Adeseori, întâlnim în Sfânta Scriptură atitudinea fermă a Mântuitorului vizavi de comportamentul fariseilor, care se considerau drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi, socotindu-i inferiori în multe privinţe.

Fariseul şi vameşul sunt cele două personaje principale ale pericopei evanghelice, care fac parte din medii diferite, dar cu o mare influenţă în rândul poporului iudeu, aşa încât atenţia societăţii de atunci era îndreptată în mare măsură spre cele două clase sociale reprezentate de cele două personaje menţionate.

În această pildă, atât vameşul, cât şi fariseul au un punct comun, şi anume merg să se roage la templul din Ierusalim. Aici, în lumina dumnezeiască a harului divin, fiecare se descoperă pe sine.

Fariseul, cu aroganţa-i specifică, îşi începe rugăciunea admirându-se pe sine însuşi pentru ceea ce realizase prin post şi milostenie (zeciuială), mulţumind lui Dumnezeu că depăşea de departe pe mulţi dintre "ceilalţi oameni", mai ales când vine vorba de vameşul cel păcătos. Termenul de comparaţie la superlativ este mereu în favoarea sa.

Dar vameşul?

El îşi începe rugăciunea prin acte de smerenie, umilindu-se şi căindu-se neîncetat, implorând continuu mila lui Dumnezeu (Lc. 18, 13). Mântuitorul apreciază comportamentul smerit al vameşului despre care afirmă că "s-a întors mai îndreptat la casa sa decât fariseul" (Lc. 18, 14).

Maxima parabolei este redată la sfârşit prin cuvintele: "Că oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa" (Lc. 18, 14).

Textul parabolei cuprinde numai cinci versete. Care sunt învăţăturile duhovniceşti?

În primul rând, Mântuitorul Iisus Hristos atrage atenţia asupra păcatului mândriei, care desfigurează pe om, un pericol care-i paşte pe oamenii religioşi. În Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi găsim nenumărate referinţe cu privire la acest păcat: "Patima mândriei întunecă întreg sufletul omului şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie" (Sfântul Ioan Casian, "Cuvinte duhovniceşti"); "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Pt. 5, 5).

În strânsă legătură cu păcatul mândriei stă cel al slavei deşarte. Deşi slava deşartă şi mândria au aceeaşi origine şi aceleaşi caracteristici, ele diferă prin efectul şi sugestiile lor: slava deşartă încearcă să atragă lauda oamenilor, şi de aceea ea se pleacă adesea căutând să placă oamenilor, pe când mândria degajă dispreţ şi lipsă de respect pentru altul, chiar dacă este lacomă de linguşiri.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că slava deşartă este un fel de nebunie, iar prin acest păcat diavolul îl scoate din minţi pe om şi îi tulbură raţiunea până la delir ("Despre slava deşartă").

Mântuitorul, prin pilda vameşului şi a fariseului, ne îndrumă să lepădăm mândria şi slava deşartă şi să alegem pocăinţa şi smerenia ca leacuri minunate ce înalţă şi apropie pe om de Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Pocăinţa îl restabileşte pe cel căzut, plânsul pentru păcate bate la porţile cereşti, iar smerenia le deschide" ("Filocalia în texte alese"). Smerenia, după Sfinţii Părinţi, este rădăcina, hrana, temelia şi legătura oricărui bine.

Nu întâmplător, această parabolă s-a rânduit a se citi în Duminica a 23-a după Rusalii, când păşim în perioada Triodului, perioadă prin excelenţă dedicată postului Sfintelor Paşti. În acest context, modelul vameşului rămâne călăuzitor pentru această binecuvântată perioada a Triodului, în care tot creştinul se pregăteşte prin pocăinţă, smerenie şi rugăciune pentru întâmpinarea luminatului praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.