Răspunsuri duhovniceşti: Mântuitorul Hristos - „axa timpului omenirii“

Preacucernice părinte Ioan Ioanicescu, cum se raportează omul la timpul ce-i este dat din "depozitul cel mare al eternităţii"?

S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre timp. Îl simţim cu toţii, ne simţim existând în timp, sau deodată cu el, dar, fiind puşi în situaţia de a spune ce este, constatăm că el scapă uneori definirii, sau că nu poate fi definit decât cu aproximaţie. Aşadar, putem vorbi de un timp fizic, de altul biologic, de altul psihologic, existenţial etc. Viaţa omului se scurge şi ea în timp, între cele două termene sau hotare fatale ale ei: naşterea şi moartea.

Ca şi spaţiul, timpul este o dimensiune a existenţei, cadru firesc al vieţii omului. De aceea, în concepţia creştină, timpul a fost creat odată cu lumea. Cu alte cuvinte, lumea n-a fost creată în timp, ci odată cu timpul. Mergând pe această logică, Hristos Mântuitorul este nu numai întemeietorul şi capul nevăzut al Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era orientată mesianic spre El, era timpul de aşteptare şi de prefigurare a Lui. După venirea Lui, mai precis odată cu Întruparea, începe timpul sau vremea plinirii ("plinirea vremii", cum zice Scriptura). El dă adevăratul conţinut al istoriei, e veşnic prezent în timp, ca Dumnezeu întrupat, ca unul care este şi în timp, şi dincolo de timp.

Condiţie a relaţiei dinamice a făpturii cu Dumnezeu, timpul este înţeles drept mişcarea de care se folosesc oamenii pentru a ajunge, prin acte de voinţă, de la simpla existenţă la existenţa fericită întru Dumnezeu. Sau, astfel spus, timpul este intervalul în care omul poate da un răspuns, în care vrea şi poate să intre în relaţie personală cu Dumnezeu.

Ca fiinţă creată de Dumnezeu odată cu timpul, omul nu poate rămâne doar la percepţia cosmică a timpului. Cum poate face trecerea la timpul liturgic?

Fără a exclude dimensiunea cosmică a timpului, Biserica propune, pentru o efectivă întâlnire cu Dumnezeu, timpul sacru, care nu este altul decât timpul liturgic. Prin urmare, pe lângă anul cosmic, solar, există şi anul liturgic. În loc de zile solare, acesta are zile liturgice. Ziua liturgică nu începe precum ziua obişnuită, cu răsăritul soarelui, ci cu seara - aşa cum au început Zilele Creaţiei în timpul de dinaintea căderii în păcat.

Zilele liturgice încep prin rugăciunea publică a Bisericii (Vecernia), sfârşesc prin rugăciunea publică a Bisericii (Ceasul 9), sunt marcate în interiorul lor de diverse oficieri divine, având în centru Liturghia ca actualizare în timp şi dincolo de timp a jertfei Mântuitorului Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt. Fiecare zi liturgică introduce timpul cosmic în spaţiul şi în timpul sacru al Bisericii. Se încearcă, astfel spus, sfinţirea timpului cosmic în felul în care se vrea sfinţit (şi Biserica are misiunea s-o facă) cosmosul întreg, adică punându-l într-o relaţie specială cu Dumnezeu, cu iubirea şi cu eternitatea lui. În acest scop sunt invocate în ajutor persoanele care trăiesc deja în timpul sacru - sfinţii, pe care Biserica îi prăznuieşte în fiecare zi liturgică.