Răspunsuri duhovniceşti: Misiunea pastorală în mediul rural

Părinte, vă rugăm să ne vorbiţi despre viaţa preotului la ţară. Ce greutăţi întâmpină în pastoraţie şi care sunt bucuriile duhovniceşti?

Frumuseţea slujirii la ţară constă în faptul că îţi cunoşti întreaga turmă, de la cel mai mic până la cel mai în vârstă. Pot spune că se poate face pastoraţie cu dăruire, în măsura în care preotul slujitor este înţeles de cei din familie, în special de soţie. Aceasta este împreună lucrătoare cu preotul la viaţa duhovnicească a comunităţii, ea este cea care îl sprijină pe preot, cea care are răbdare dacă preotul alocă, nu de puţine ori, mai mult timp necesităţilor comunităţii decât vieţii de familie. Aici intervine caracterul de jertfă pe care îl presupune preoţia. Este nevoie ca atunci când un om doreşte să facă acest pas să se roage şi în primul rând să ceară sfatul duhovnicului, pentru ca Dumnezeu să-i rânduiască o soţie sau o familie care să îi fie sprijin, iar nu piatră de poticnire în pastoraţie. Oamenii, când văd că preotul pune suflet în ceea ce face, vor răspunde pozitiv la iniţiativă. Un preot care şi-a făcut munca cu multă dăruire într-o parohie şi din diferite motive pleacă din acea parohie, credincioşilor săi le pare rău şi ori de câte ori preotul vine în localitate este primit cu drag în sânul foştilor enoriaşi.

Un aspect pozitiv este legat de respectul pe care cei de la ţară îl au faţă de preotul lor şi ruşinea de a nu răspunde solicitărilor de ajutor sau de participare la anumite activităţi ce au loc la biserică, precum reparaţii, îngrijirea curţii, aprovizionarea bisericii cu cele necesare pentru iarnă.

Atunci când vrei să revigorezi viaţa duhovnicească şi modifici obiceiurile şi cutumele lor, oamenii devin reticenţi printr-un conservatorism exagerat. Am primit răspunsul: "Nu stricăm obiceiul, aşa ne-am trezit, aşa s-a pomenit". Oamenii trebuie lămuriţi pe cale paşnică, nu neapărat impunându-te, pentru că rişti să rămâi singur. O problemă care trebuie luată în seamă este cea a limbajului. Este nevoie de un limbaj cu care oamenii simpli, fără multă carte, să înţeleagă cuvântul Scripturii. De aceea e nevoie de un limbaj analogic, pentru ca astfel să poată pune în aplicare învăţăturile evanghelice.

Cât de uniţi sunt oamenii de la sat în comparaţie cu cei de la oraş? Are cuvântul preotului putere în rândul enoriaşilor săi?

Da, la ţară este un spaţiu mai mic şi oamenii se cunosc, sunt înrudiţi unii cu alţii, nimeni nu este fără rude în sat. Fie surori, fraţi, cumnaţi, naşi, fini ş.a. Există un respect mai mare faţă de slujitorii Domnului, sunt mult mai uniţi, iar în această privinţă putem spune că lasă mai mult de la ei. Sunt mai puţin orgolioşi, cel puţin în locul unde am fost eu preot. Dacă preotul ştie cum să pună problema şi să înţeleagă posibilităţile oamenilor, aceştia apreciază şi îşi ajută biserica. Având în vedere că am avut în construcţie o biserică, pot spune că am adaptat posibilităţile fiecăruia pentru a contribui la bunul mers al bisericii. Unul a putut să dea bani, altul a prestat muncă fizică, altul a adus produse care au putut fi valorificate spre a fi achitate facturi ale bisericii. Consilierii parohiali sunt mult mai interesaţi de biserică, pentru că ea este mândria satului. Un preot care dovedeşte în timp consecvenţă, seriozitate şi punctualitate ajunge prin ceea ce spune, prin cuvântul pe care îl rosteşte să cântărească mai mult înaintea oamenilor decât cel al autorităţilor locale. Pe lângă partea financiară care este prezentă în viaţa Bisericii, preotul pune suflet spre deosebire de un edil sau o autoritate locală, care ia lucrurile doar din punct de vedere administrativ. Oamenii simţind acest lucru ajung să respecte mai mult cuvântul preotului decât ceea ce spune primarul sau oricare alt consilier local.