Răspunsuri duhovniceşti: Misiunea preotului în diaspora este diferită de cea de acasă

Preacucernice părinte Liviu Barbu, cât de grea este lucrarea duhovnicească a întemeierii unei parohii ortodoxe vii în diaspora românească?

Mai întâi ne lovim de greutăţile inerente deschiderii unei parohii, locul potrivit, biserica propriu-zisă. Într-un fel, în această privinţă ne asemănăm creştinilor de la început care nu aveau lăcaşuri de slujire. Biserica suntem noi, credincioşii. Apoi şi celelalte, un spaţiu pentru sfânta masă, altar şi credincioşii strânşi în jurul acestuia. În primul an de slujire am schimbat mai multe locuri, am slujit într-o fostă biserică anglicană folosită ca centru de ajutorare a celor fără locuinţe, apoi toată vara în grădina de vară a unei familii de nădejde, cofondatoare a parohiei noastre, iar apoi, când a venit toamna, într-o cameră pe care am amenajat-o ca şi capelă. După aceste peregrinări, acum am găsit lăcaş de rugăciune o biserică deosebit de frumoasă, dedicată Sfântului Clement Romanul, cea mai veche din oraşul Norwich, oraş înţesat de biserici vechi, însă, din păcate, scoase din uzul lor firesc şi de multe ori dedicate unor activităţi profane. Suntem bucuroşi că am reuşit să închiriem această biserică pentru uzul exclusiv al comunităţii noastre.

În privinţa vieţii duhovniceşti trebuie să începem treptat. Oamenii sunt bucuroşi atunci când aud că o biserică a fost deschisă pentru comunitatea românească. O parte vin la început să ne cunoască, să stăm de vorbă, să ne întâlnim unii cu alţii, să construim relaţii şi prietenii. Este un început bun, aş zice eu, chiar dacă în multe cazuri trebuie să o luăm de la zero. Misiunea de aici este diferită de cea de acasă, nu în esenţă, ci în abordare. Ne bucurăm că oamenii vin la biserică şi îi conducem pas cu pas, mai bine zis, călătorim împreună pe cale, având grijă şi răbdare să nu alergăm prea tare şi astfel să-i pierdem pe unii pe drum, dar în acelaşi timp nici să nu pierdem din vedere rolul şi scopul final al călătoriei, şi anume mântuirea noastră. Părintele paroh sau părintele duhovnic trebuie să fie ca tatăl care se îngrijeşte de copiii săi, având grijă să nu le lipsească nimic din cele necesare şi fiecare în parte să se bucure de atenţie şi dragoste. Fiecare dintre noi este diferit, cu daruri şi chemări specifice. Nu este uşor. Dacă nu toţi oamenii L-au urmat şi ascultat pe Mântuitorul nostru Hristos, cu siguranţă nici pe noi nu ne vor urma toţi. Deci, pe scurt, ne aflăm la nivelul corintenilor pe care Sfântul Apostol Pavel la început îi hrănea cu lapte. Bucuria mare este că parohia este vie, că oamenii trăiesc Sfânta Liturghie şi se bucură să fie împreună. Este o mare binecuvântare şi pentru copiii noştri.

Odată adunată, noua comunitate de credincioşi, însufleţită de acel entuziasm de început, respiră într-un anume duh, specific primelor comunităţi de creştini?

Comparaţia cu primele comunităţi de creştini este prea îndrăzneaţă. Apostolii, insuflaţi de Duhul Sfânt, şi proximitatea cronologică a vieţii pământeşti a Mântuitorului au fost unice creştinilor din epoca primară. Nostalgia noastră, şi a altora în special (căutarea mişcărilor protestante de a se întoarce la viaţa primilor creştini), ne face să plasăm epoca primară creştină într-o lumină aparte. Nu credem totuşi că nu putem şi noi trăi în acelaşi duh. Sfântul Simeon Noul Teolog ne reaminteşte că nu suntem creştini adevăraţi dacă nu trăim precum apostolii şi sfinţii primelor veacuri. Îndrăznesc să spun că putem să-i urmăm chiar şi pe martiri în lupta cu patimile noastre şi ale veacului în care trăim. Şi dacă într-o zi ni se va cere să ne dăm viaţa pentru Hristos, pentru adevăr, pentru Biserica Lui, avem pilde pe aceşti martiri. Dar acestea sunt lucruri mari, încă nu au venit vremurile acelea. Lupta noastră este cea de zi cu zi, cu noi înşine în primul rând, cu răul din lume şi cu originatorul acestuia. De foarte multe ori, această luptă este foarte subtilă, şi suntem distraşi de la ea de probleme înşelătoare, care pot fi chiar inexistente. Şi mă refer aici la toată tevatura legată de semnele sfârşitului lumii. Ne lepădăm de Hristos nu prin acceptarea unui anumit tip de paşaport, ci ori de câte ori păcătuim. Cu siguranţă, cel rău îşi face lucrarea lui în lume, însă noi o facem pe a noastră, iar Hristos ne spune că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa. Avem desigur datoria de a apăra Biserica atunci când e nevoie.