„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Răspunsuri duhovniceşti: Mucenicia de azi, iubirea de vrăjmaşi
Părinte, cum se poate ajunge, concret, la iubirea vrăjmaşilor?
La prima vedere, această întrebare, "cum se poate ajunge la...", presupune din capul locului ideea, simplă dar necesară, că trebuie să ştii "cum" să deţii o metodă care să construiască un demers sau să accepţi nevoia de a fi călăuzit, în situaţia în care lipsesc şi una, şi alta din ele. Se spune că cine are o metodă nu are nevoie de maestru! Totuşi, ştiinţa organizării, metodele de studiu sau de cercetare nu ne sunt în acest caz de nici un folos pentru că iubirea nu se circumscrie orizontului generat de verbul "a şti cum", ea trebuie căutată, trăită, simţită, şlefuită la un nivel mult mai profund: în interioritatea noastră adormită. Demersul teoretic, filosofic şi invocarea facilă a unor instanţe morale nu sunt în acest caz o pârtie veritabilă pentru rezolvarea acestei neputinţe lăuntrice: iubirea de vrăjmaşi. Singura călăuză care ne conduce la iubire, dar nu la iubirea lumească, ci la iubirea jertfelnică, treapta cea mai înaltă a dăruirii, în care poate fi asimilată şi iubirea de vrăjmaşi, este cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care zice: "Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii; precum v-am iubit Eu, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii" (In. 13, 34-35). Aşadar pe această regulă de viaţă nouă, cum îi spune şi părintele Andrei Scrima, se întemeiază şi iubirea în general, dar şi iubirea de vrăjmaşi în special, adică pe iubirea pe care a avut-o Mântuitorul pentru noi. Dacă am conştientiza cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de îndatoraţi Îi suntem, am reflecta mai mult la necesitatea iubirii vrăjmaşilor. De aceea, consider că rădăcina acestei iubiri este păstrarea în noi a prezenţei vii a lui Hristos. Aici este puterea iubirii, seva ei lăuntrică, cheia înseninării noastre interioare, să ne lăsăm pătrunşi de Viaţa Vieţii, Hristos, prin Duhul Sfânt în Sfânta Biserică, locul de vindecare şi întărire sufletească. Această locuire sfântă a lui Hristos în noi este un fapt real! Viaţa Mântuitorului a trecut de la El la apostoli şi de la aposoli către noi, prin jertfa de pe Cruce. Şi noi ştim că apostolii şi bărbaţii cei mari ai credinţei, pe care noi îi numim sfinţi, au fost capabili să iubească asemenea lui Dumnezeu. În sfinţi, iubirea reprezintă chipul lui Dumnezeu, care a transformat din interior chipul lor natural. Prin urmare, lăsându-L pe Hristos să trăiască în noi, putem ajunge să-i acceptăm pe cei care ni se împotrivesc, să-i iubim pe cei care ne urăsc. Cum? Printr-o continuă actualizare a iubirii care vine de sus, de la Tatăl, Izvorul oricărei iubiri. Această actualizare solicită o participare frecventă la Sfânta Liturghie, la spovedania şi împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi Sângele Domnului. Mulţi cârtesc - a devenit chiar o modă să cârteşti când vine vorba de ridicat lăcaşuri de cult - şi îmbrăţişează atitudinea lui Iuda şi falsa lui grijă faţă de săraci, uitând că izvorul oricărei iubiri, implicit iubirea de săraci şi iubirea de vrăjmaşi, este iubirea lui Dumnezeu care nu încetează să iubească la fel pe prieteni şi pe trădători şi pe cei care Îl ucid, la fel cum revarsă ploi peste cei buni şi peste cei răi. Cele afirmate deja par mai mult o filosofie decât ceva concret, dar în fapt, drama omului şi a lumii, care este mai concretă ca oricând, constă în a nu recunoaşte iubirea lui Dumnezeu de sus şi a o respinge de dragul celei de jos. Suntem datori să arătăm că sursa acestei drame este uitarea, ignorarea sau indiferenţa la iubirea lui Dumnezeu. În primele veacuri, misterul iubirii totale era martiriul, dar astăzi mucenicia poate lua chipul iubirii de vrăjmaşi.